Dacă v-ați întâlni cu un înger, ce i-ați spune?

N-am crezut că într-o zi de 1 Decembrie, cineva îmi va umple ochii de lacrimi într-un mod pe care nu l-aș fi bănuit și nu mi l-aș fi dorit vreodată. Nu pentru că aș fi impasibil sau că aș uita ce înseamnă această zi pentru noi toți. Privind însă către oficialitățile astea ale noastre, de pe tot cuprinsul României, care în cele mai multe cazuri nu fac decât să mimeze o stare și să ne umple capul de vorbe goale, am realizat an de an că nu știu sau nu mai sunt capabil, la astfel zile uriașe, să disociez fățărnicia zgomotoasă a unora de sentimentele pure pe care le am față de țara în care m-am născut și am crescut, față de înaintașii noștri, față de cei fără de care pur și simplu n-aș fi existat astăzi. Cred că sufletul meu nu mai e capabil să acopere zgomotul de căruță goală ca să poată “asculta” liniștea copleșitoare pe care o “spun” cei care ar merita toate decorațiile, toată stima, aprecierea și recunoștința de pe acest Pământ. Fac parte din ultima generație de români care a participat în calitate de militar în termen la un moment de cotitură în istoria țării, aici, pe pământ românesc. N-am făcut niciodată o bravadă din asta, nu m-am lăudat pentru că am considerat ca nu am cu ce și chiar să fi avut, oricum n-aș fi făcut-o. Nu iau nicio indemnizație, nu mi-a spus, în afară de ai mei, nimeni pe lumea asta mulțumesc, nu m-a aplaudat nimeni și nu mi-a apreciat nimeni curajul, atât cât a putut avea un om de 18 ani care a sărit de pe băncile liceului direct în bocanci, cu arma în spinare, cu ranița mai mult plină cu muniție decât cu mâncare – o umbră de copil care avea, în Decembrie 1989, 55 de kilograme și o mulțime de spaime și gânduri, acolo, alături de camarazii din Escadrila a II-a a UM 01980 în zilele Evenimentelor din 1989.

Poate de aceea știu mai bine decât mulți, deși față de adevărații participanți la un conflict armat nu am trăit nici 10 la sută din teroarea și frica lor, ce înseamnă ignoranța, cum se simte nepăsarea, cum poate sa arate uitarea. Sunt capabil să simt toate aceste lucruri și pentru că sufletește sunt construit așa, dar mai ales pentru că și eu am luptat atunci, așa cum am putut, cum am știut, pentru țara mea. Și eu am primit vești despre colegii parașutiști care nu s-au mai întors vii de la Televiziune, și eu am fost fulgerat nopți în șir de gândul care nici acum nu-mi dă pace – ce-or fi simțit mamele colegilor mei? Prietenele lor, surorile, frații, bunicii? Cum or fi trăit acești oameni în cei 30 de ani care au urmat evenimentelor din Decembrie, câți s-or fi prăpădit suspinând, trăind singura lor “fericire”, aceea că murind și ei, își vor regăsi copiii acolo, sus? Ar fi atâtea de spus, atâtea de arătat celor care vor să știe despre acele zile, acele nopți în care am murit de frig, de foame, de teamă, de spaimă, de dor, de neputință, dar în care am reușit, parte dintre noi, să rămânem vii. Revenind la subiectul acestui editorial, cu totul altul decât povestea mea din 1989, mi-au dat lacrimile văzând niște imagini în care nici rușinea, nici jena, nici micimea sufletească, nimic din ce e mai urât și mai putred în caracterul unui om, nu poate să încapă, pentru că din toate acestea parcă este prea mult.

Un veteran de război prezent la festivitățile dedicate Zilei Naționale, un înger viu pe lângă care lumea trece nu doar fără să îl atingă. Nu doar fără să-i zâmbească, să-i atingă mâna, umărul, să-i mângâie obrazul. Un înger viu pe lângă care lumea trece fără să-l vadă. S-a întâmplat nu într-un film prost, nu într-o glumă imbecilă, nu într-un cadru regizat de vreun scelerat. Ci în realitate, într-un oraș din România care există astăzi și datorită acestui om. Ce ați face dacă s-ar întâmpla vreodată în viața asta să vă întâlniți cu un înger despre care știți că v-a făcut existența posibilă? Ce i-ați spune? Cum l-ați privi? Ați găsi oare cuvintele să-i mulțumiți? V-ați așeza în genunchi în fața lui? I-ați săruta mâinile, i-ați promite că dacă vreodată rolurile se vor inversa, veți avea grijă de el? Sigur că da și sunt convins că cei mai mulți dintre voi asta ați face. La Râmnicu Vâlcea însă, în ziua de 1 Decembrie, ziua NU a oficialităților, nu a prefectului, nu a primarului, nu a ministrului și nici a președintelui, ci ziua LOR a îngerilor adormiți sau a celor nedrept de puțini rămași să ne mai enerveze, nu-i așa, pe aici pe Pământ, s-a întâmplat o atrocitate. Am privit acest film de mai multe ori și de fiecare dată nodul din gât a devenit tot mai mare iar ochii mi s-au umezit de rușine, de un soi de milă nu în sensul rău, ci în acela pe care îl simți atunci când te lovește o ditamai nedreptatea în moalele capului. Am simțit rușine privind cum acest veteran, acest erou de vârsta României – adică 101 ani – este invizibil în fața unora, deși el este un uriaș. Oamenii – și nu orice oameni  – trec pe lângă el nu fără să-i mulțumească, nu fără să-i zâmbească, nu fără să-i spună cât de mult înseamnă pentru această țară, ființa lui. Ci fără să-l vadă. Acest om nu există. Nu contează, nu poate fi văzut. Lăsând la o parte singurele două scuze care ți-ar putea ierta gestul, probabilitatea de a fi nevăzător sau retardat – să-mi iertați aceste exemple dar fizic, doar așa putea fi acest om ignorat – nu există pe acest Pământ o justificare a unui asemenea gest și nici rușine mai mare în fața lui, gest făcut de lumea (căci oameni, în afară de doi, nu văd…)  care s-a perindat, evident, să iasă și ei prin poze sau pe la tv, prin fața eroului Emil Vețeleanu, în vârstă de 100 de ani și 11 luni. Acești oameni ar trebui să-i trimită eroului-înger-viu Vețeleanu nu flori, nici cadouri, nici altceva, ci un caiet cu 200 de file pe paginile căruia fiecare să scrie până cade sub masă de epuizare, Iartă-mă, îți mulțumesc. 

Îți mulțumesc pentru sacrificiul tău, pentru curajul tău, pentru puterea ta care îmi face ignoranța și mai urâtă, pentru frumusețea chipului tău care îl face pe al meu și mai hidos, pentru ochii tăi întrebători și mari care îi fac pe ai mei acoperiți de un văl negru, opac. Nici nu mai are vreun sens să mai descriu aceste imagini, vă las pe fiecare dintre dumneavoastră să le priviți și să vă promiteți că nici voi, nici urmașii voștri, nu vor face asta vreodată. Pentru că un astfel de gest nu te descalifică doar ca ins, ca persoană, ci te descalifică și ca român, ca om care trăiește și respiră, se bucură de drepturi multe și generoase, de pace și liniște, de copii, de mâncare multă și bună, de Sărbători, de vacanțe de TOT, tocmai pentru cei ca eroul-înger-viu Vețeleanu s-au luptat pentru generațiile care veneau după ei. Pentru viitorul acestei țări. Au fost gata să moară pentru tine.

Ajuns la venerabila vârstă de peste un secol, veteranul de război Emil Veţeleanu este nelipsit de la toate evenimentele dedicate comemorării ostaşilor căzuţi în cele două războaie mondiale. Emil Veţeleanu va împlini, la finele lunii ianuarie a anului viitor, 101 ani. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, la Transmisiuni, pe ambele fronturi şi de Est şi e Vest. S-a înrolat în Armată la 20 de ani şi timp de cinci ani a dormit prin tranşee, fiind parte din ”istoria vie a României”. Este unul dintre ultimii supravieţuitori dintre cei care au luptat la Cotul Donului. “Emil Veţeleanu s-a aflat şi de această dată alături de oficialităţile judeţului Vâlcea, încadrat de prefectul judeţului, Florian Marin, şi de comandantul Centrului de Perfecţionare, EOD şi Geniu ”Panait Donici” Râmnicu Vâlcea, lt. col. Cristian – Gabriel Arinton. La finalul programului desfășurat cu ocazia Zilei Naționale, așa-zis elita orașului a trecut să salute oficialităţile, doar că cei mai mulți dintre ei l-au ignorat chiar pe cel faţa căruia ar fi trebuit să se încline – veteranul de război Emil Veţeleanu”, scrie o parte din presa. 

Dacă vreodată, în trecerea voastră pe Pământ, veți întâlni un înger viu, nu doar unul într-o fotografie ori o icoană, ci viu, privindu-vă blând, ce veți face? Ce veți spune? Cum îi veți mulțumi? Dacă știți ceea ce trebuie să faceți, spuneți-le și copiilor și nepoților voștri că îngerii noștri vii sunt tot mai puțini. Cel mai tânăr, dintre cele câteva mii care au mai rămas în viață, are 85 de ani. Restul sunt acolo, departe, într-o lume mai bună decât cea de aici, mai dreaptă, mai recunoscătoare poate. Mulțumiți-le și nu vă sfiiți să atingeți îngerii încă vii, dacă vreți să simțiți de unde a venit viața frumoasă și liniștită pe care o aveți astăzi.

Priviti acest clip de ieri , in care vedem cum cu doua exceptii, nesimtitii ignora un veteran de razboi. s-or fi speriat de toiag?

Publicată de Romani de Pretutindeni pe Duminică, 1 decembrie 2019

Alte articole

5 Thoughts to “Dacă v-ați întâlni cu un înger, ce i-ați spune?”

  1. Anonim

    Cata micime in jurul maretiei acestui erou!!!

  2. Anonim

    Dezgustator. Revoltator. De ce? De ce suntem asa? Incotro ne indreptam? Multumim pentru aceste randuri. E un avertisment ceea ce citesc. Cati vor lua aminte? 😔

  3. Anonim

    M-am uitat la video, un om demn, măcar așa să-l cinstesc. Doar unul l-a bătut pe umăr și altul i-a strîns mîna cu bastonul. Restul parcă n-au văzut decorațiile din pieptul bătrînului, îl săreau și se felicitau între ei, ștabii. Multă sănătate, domnule Vețeleanu!

  4. Anonim

    Veteranul nu a fost salutat de liberali, banuiesc ca filmarea a facut-o psd!

  5. Anonim

    Ingrozitor. Ti se face rusine doar privind… Nu e nimic de spus, tristete mare si dezamagire. Psd, pnl…toti o apa si un pamant!

Leave a Comment