Oftează, mă privește lung. Se așază lângă soba în care tocmai a aprins focul. E frig, iar lampa agățată în grindă se mișcă. S-a încălzit, e liniștită. „Domnii mei, cel mai mare război e răutatea oamenilor. Ala-i cel mai mare război. Toate-s de la Dumnezeu date. Oamenii nu se mai tem de Dumnezeu. Să nu fie astea vremurile cele de pe urmă”, îmi spune tanti Iulica, sălăjeanca trecută de 96 de ani, femeia care locuiește în căsuța din Răstoci.
A trecut ceva vreme de când n-am vizitat-o, dar a venit vremea să o văd din nou. În drumul meu spre Maramureș m-am oprit din nou pe la căsuța din Răstoci. Poate vă întrebați de ce scriu periodic despre tanti Iulica. Simplu! Pentru că este un om de la care avem ce învăța. Femeia este singură de mai bine de o jumătate de secol, locuiește într-o casă acoperită cu paie și nu are curent electric, dar este fericită, o fericire pe care cei mai mulți dintre noi nu suntem în stare s-o găsim chiar dacă ne plimbăm în mașini inclusiv până la magazinul din colțul străzii. În scurta mea oprire nu m-am simțit tare bine. Parcă nu m-am mai putut înțelege cu tanti Iulica, aude rău de tot, e slăbită, o dor tare și picioarele. Femeia nu m-a recunoscut. M-a salutat, mi-a întins mâna. Încă mai vine lumea și o vizitează, iar asta îi dă putere. În camera cu pod din grinzi, căldura se așterne, iar de pe lădoiul de lângă masă văd prin fereastra umezită. E liniște în casă, sunt liniștit și eu, am lângă mine unul dintre cei mai puternici oameni pe care îi cunosc.
„Domnule, războaie îs de când îi lumea. Mie mi-i frică să nu fie vremurile de pe urmă. Oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, frații se sfădesc de la avere, nu le mai ajunge, iar pe oameni nu îi mai satură bunul Dumnezeu, nu îi mai poți sătura. O fost și boli, o fost și războaie, războiul cel mai mare îi răutatea oamenilor. Toate se duc de aici. Ia, îs singură de 55 de ani, dar n-am murit. Îs fericită că mă pot scula. Să se bucure omul când să scoală dimineața din pat. Îi dar primit în fiecare zi, dar nu mai știm să mulțumim pentru asta”, îmi spune femeia în timp ce stă pe scaunul de lângă sobă. E așa cald în căsuță, m-a luat somnul, dar trebuie să mă duc, e musai să plec. Îmi vine să o strâng în brațe pe sălăjeanca asta minunată, dar nu pot. Îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase, îi strâng mâinile slabe de la timpuri, de la ani, și pornesc în drumul meu. Las în urmă o poveste, o casă și vorbe pe care nu cred că le voi uita. Sper că ești bine, tanti Iulica.
Adrian Lungu
[…] Oftează, mă privește lung. Se așază lângă soba în care tocmai a aprins focul. E frig, iar lampa agățată în grindă se mișcă. S-a încălzit, e liniștită. „Domnii mei, cel mai mare război e răutatea oamenilor. Ala-i cel mai mare război. Toate-s de la Dumnezeu date. Oamenii nu se mai tem de Dumnezeu. Să nu fie astea vremurile cele de pe urmă”, îmi spune tanti Iulica, sălăjeanca trecută de 96 de ani, femeia care locuiește în căsuța din Răstoci. A trecut ceva vreme de când n-am vizitat-o, » Mai multe detalii […]
Bine faceți, domnule Pop, că scrieți despre asemenea oameni! Cine are înțelegere, poate învăța din viața lor. E trecut bine de jumătate de veac de cînd aveam o bunică la fel într-un sat de lîngă Cluj, locuind tot într-o căsuță ca aceea din Răstoci și tot așa de înțeleaptă. Mai tomnea/lipea și ea soba și făcea focul cu coceni. Da’ ce popricaș știa face! Avea și ticlăzău cum e cel din poză.
La noi in Salaj ticlazaul se mai spune si vosolau. Ma bucur sa citesc asemenea articole , multumesc d-le Razvan Pop.