Magie şi legendă la Casa Pinţii şi Casa Tâlharilor de la Brîglez

Printre atâtea case ţinute ca într-un căuş de plaiurile sălăjene, două atrag atenţia prin rezonanţă şi urmă de vechime: Casa Tâlharilor şi Casa Pinţii, din Brîglez. Deşi nu sunt nicidecum construcţii din cărămidă, beton şi sticlărie, ci două ansambluri sculptate în relieful sălăjean de natură, în mod cert aceste două locuri eclipsează vile, blocuri ori case moderne printr-un farmec aparte. De altfel, chiar şi numele lor aduce din neguri uitate de vreme taine cu eroi de legendă. În plus, trebuie să recunoaştem, nu e lucru puţin ca, în timpul prezent, să-ţi fure atenţia nu tehnologia de ultimă oră, ci istorisiri cu haiduci, caleşti cu domniţe şi tâlhari precum cei din filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Ca să ajungi la Casa Tâlharilor şi la Casa Pinţii trebuie să porneşti la drum cu noaptea în cap, aşa cum spun sătenii din Brîglez, pentru a nimeri la destinaţie taman la orele amiezii. Atunci este ceasul când razele soarelui cad oblic peste două ferestre săpate în piatră şi atunci poţi vedea – aşa cum şi tâlharii şi haiducii vedeau odată, toată valea ce se desface în evantai la capătul privirii. Asta ne povesteşte cu vorba domoală, badea Ştefan, sătean din Brîglez ce numără 74 de ani pe fusul timpului.

Robini Hood autohtoni

Din bătătura casei, unde l-am aflat dând mălai la orătănii, bătrânul ne deapănă agale poveşti care nu au fost puse pe hârtie, deşi sunt pline de eroi de basm. “Mie mi-a povestit tatuca, zicea că acolo sus, la Casa Tâlharilor, se ascundeau ei, lotrii, hoţii de codri. Stăteau acolo în cotloane şi vedeau toată valea, iar când treceau căruţele boiereşti, le opreau şi le jefuiau. Unii zic că ţineau banii pentru ei, alţii că-i dădeau la oamenii săraci. Dincolo, la Casa Pinţii, zice-se că se ascundea Pintea Haiducul, când ajungea pe aici. Eu nu ştiu cum o fi fost sau dacă e adevărat, dar ştiţi şi dumneavoastră, dacă n-ar fi, de ce s-ar mai povesti?”, ne întreabă retoric, cu aer şugubăţ, bătrânul. De la el aflăm şi alte taine preţioase pentru a ajunge cu bine la cele două formaţiuni naturale. “Întâi urcaţi binişor pe culme şi luaţi apoi drumul vacilor, prin pădure. Nu există să nu-l găsiţi. Şi mergeţi aşa, tăt înainte, vreo două aruncături de băţ, după care apucaţi în sus, în dreapta. Nu-i uşor de urcat, că acum sunt şi frunze multe pe jos, dar dacă aveţi ochi buni – că sunteţi tineri, vorba aia – ar trebui să daţi peste o cărăruie făcută de animalele pădurii. Mergeţi pe ea, nu mult tare, şi ajungeţi”, spune bătrânul, cu privirea aţintită spre pădure.

Îl lăsăm în bătătură şi pornim. Vorbim puţin, rumegând în cap indicaţiile primite, care, sincer, nu ne par defel simple. Înaintăm destul de bine până avem în faţa culmea unde ştim că e Casa Tâlharilor. Oprim maşina şi punem rucsacii în spate. Ne aşteaptă un suiş vârtos şi muţenia dimineţii nu este spartă decât de respiraţiile care se fac tot mai zgomotoase cu fiecare pas. După ce urcăm vreo 200 de metri, intrăm într-o pădure bătrână, unde ne lăsăm purtaţi de-a lungul unei cărări late şi bătătorite de animale. Este drumul vitelor, de care ne vorbise badea Ştefan. Întipărite în pământ, pe sub frunze, se văd urmele cirezii de vite a satului, care trec de-a valma peste alte urme, de roţi de car. Ne ţinem ochii asupra lor, iar în urechi parcă auzim pocnete de bici şi uruitul unor roţi de caleşti domneşti. Căci pe-aici, pe locul unde acum se întinde cărarea şi buza de pădure, în urmă cu câteva secole, se pare că tâlharii erau cei care făceau legea, asemenea unor Robini Hood autohtoni.

Ghinde şi culori de toamnă

Împrăştiind aburi la fiecare expiraţie, nici nu băgăm bine de seamă când lăsăm cărarea şi apucăm să urcăm pieptiş coasta de deal din dreapta. Abia când panta se sumeţeşte şi îşi sporeşte gradul de înclinare ridicăm şi noi privirile din pământ. În zadar, prin frunzişul arămiu nu vedem mare lucru, decât trunchiuri de copaci mai mult sau mai puţin golaşi care se ascund unul în spatele celuilalt. Ne folosim de ei, ca proptele, în urcuşul nostru care devine tot mai anevoios. Peste tot pe jos, pădurea pare presărată cu ghinde mari de cer, de un maroniu lucios, cu pălărie ţepoasă.

Uneori, conducătorul de grup ne încolonează şi ne poartă pe nişte bârne atât de subţiri şi atât de ascunse printre frunzele galbene, încât e limpede că am găsit şi cărăruia făcută de jivinile pădurii. Punând un picior în faţa altuia, ne lăsăm uneori privirea să fugă în lături, sperând copilăreşte să vedem vreun bursuc sau vreo vulpe din cele care cu siguranţă stau ascunse în coasta de gresie pe care ne aflăm. După 15 minute de urcuş forţat, când gresiile devin tot mai alunecoase şi ascunse, drapajul de culori tomnatice al pădurii se dă brusc la o parte şi avem în faţă un regal natural.

Galerii tainice şi ferestre tăiate în stâncă

Colonadele Casei Tâlharilor şi ferestrele decupate în stâncă se ridică deasupra noastră, galbene şi răcoroase. Una din ferestre este aidoma unui ochi de geam al unei căsuţe tradiţionale sălăjene şi mai că te aştepţi ca, ridicând privirea, să descoperi un acoperiş de paie. Dar nu, dimpotrivă, ochii alunecă pe pilieri erodaţi bizar de ploi şi vânt, şlefuiţi până au prins forma unor colonade ce ascund îndărătul lor fante cu aspect de luminatoare. Ne strecurăm printre pereţii de gresie, într-o galerie îngustă de doar o jumătate de metru, înaintăm câţiva paşi, iar apoi suntem nevoiţi să ne aplecăm şi să ne târâm prin galeria care face o buclă, ieşind la lumină de cealaltă parte a ferestrei mari. Totul pare o bijuterie a geologiei şi a naturii şi, dacă legenda o fi conţinând măcar un sâmbure de adevăr, înţelegem pe dată de ce tâlharii şi-au ales acest cuib tainic. De la aşa înălţime şi fără draperia colorată a pădurii, probabil că drumul pe care îl urmau caleştile se întindea exact sub privirile agere ale stăpânilor codrului.

Ieşim din Casa tâlharilor şi, ţinându-ne de crengi, încălecăm o uriaşă rădăcină de gorun, care iese din peretele de gresie ca un braţ de jivină uriaşă. Coborâm câţiva metri, apoi urcăm iar, terenul fiind foarte accidentat. În stânga, ciudăţenia formaţiunilor gresoase, în dreapta – hăul pădurii, iar apoi alte colonade anunţă că ne apropiem de Casa Pinţii. Şi aici, atenţia ne este furată de două ferestruici, una mai mică, ovală, alta circulară, ca un ochi întunecos, din care răzbate un fuior de lumină. Intrăm înşiruiţi, într-un culoar lung de aproape trei metri şi atât de îngust încât rucsacii şi hainele ni se freacă zdravăn de pereţi. Nu putem înainta prea mult, aşa că după câţiva paşi, ne oprim şi cercetăm cu privirea pereţii. Răgazul e binevenit, întrucât suntem obosiţi după drum. Facem câteva poze, aparatele foto bliţuie scurt, după care ieşim, în ordine inversă faţă de cum am intrat. Când suntem toţi afară şi ne privim, râsetele se încing şi curg voioase: arătăm ca nişte muncitori de pe şantier, cu salopete murdare şi prăfuite, dar cu obraji de mere roşii.

Pauza dulce

Ştim că mai avem de umblat, ziua încă se arată lungă, aşa că scoatem din rucsaci nişte ciocolată şi o împărţim. Schimbăm nişte prime impresii despre urcuş, dar mai ales despre cele două case. Fiecare vine cu o idee, fiecare a văzut ceva ce i-a atras atenţia. Şi acolo, pe acoperişul lumii, cuvintele curg şi se înlănţuie unele de altele cu un entuziasm la fel de sălbatic ca şi tâlharii şi haiducii care, odată, îşi făceau, probabil, veacul pe aici. Nu putem să nu ne întrebăm cât adevăr este în toată povestea şi dacă nu cumva imaginaţia colectivă a sălăjenilor a plăsmuit totul, din dor de mister şi tainice aleanuri? Nu avem răspuns şi nici nu e nevoie de unul, simpla legendă e destul, cel puţin până acum.

În Sahara

Pregătiţi să ne continuăm traseul, punem rucsacii în spate şi ne încolonăm. Începem să coborâm o viroagă, ţinându-ne de trunchiuri subţiri de copaci, apoi urcăm un versant uşor şi coborăm iar. O ţinem aşa mai bine de-o jumătate de oră, atenţi ca talpa bocancilor să nu alune pe stratul ruginiu de frunze. Ajungem înapoi în vale. Deşi intenţionasem iniţial să mai explorăm nişte caverne din zonă, la pauza dulce de mai devreme cineva venise cu ideea să coborâm la cursul de apă din vale şi toţi am fost de acord. Acum, că am ieşit din pădure, încălziţi de efortul depus, apa ni se pare şi mai atrăgătoare, asemeni unei panglici de lumină. Coborâm repede dealul, trecem dincolo de şosea şi apoi, alţi 200 de metri până ajungem la apă. E limpede şi foarte rece, iar pietrele se văd şlefuite în unde. Coborăm de-a lungul văii cam o sută de metri, pe o suprafaţă de teren stranie, alcătuită din nisipuri şi un pământ lutos, întărit. Parcă am fi într-un deşert, iar dacă am avea mărimea piticilor care l-au legat prizonier pe Guliver, suntem siguri că întinderea pe care ne aflăm ar fi o adevărată Sahara. Mai facem un popas scurt, ne curăţăm puţin hainele, după care ne retragem la maşină.

Dacă nu ar fi….

Pe drumul spre casă, discuţiile se încing, tot mai aprinse, pe marginea aceluiaşi subiect: or fi fost sau nu tâlhari şi haiduci prin zonă? Sau doar natura s-a jucat cu elementele primordiale, le-a întors şi le-a răsucit, ca să creeze în final un cadru de legendă? Ne vine ideea să consultăm cărţi, enciclopedii, “sfântul” Google ori să întrebăm experţi. Şi apoi, urmează o clipă de tăcere. Da, să întrebăm, să aflăm, să cercetăm, dar… nu acum. Acum e de ajuns că am văzut, că am atins, că am auzit şi că am simţit povestea. Zâmbim. E absolut suficient să ştim că avem această comoară în Sălaj. Restul…. nu e tăcere, e doar acel şarm nebun de frumos al cărţilor de basme, care se încheie în mod magic: dacă (adevărat) nu ar fi, nu s-ar povesti.