Miracolul de la Jebucu – femeia-preot care a salvat un sat de la dispariție

Alexandru Moldovan

Și-a scos, la propriu, enoriașii din noroi, alegând să se stabilească, acum mai bine de două decenii, într-un mic sat din Sălaj unde niciun bărbat preot n-a vrut să slujească, din cauza sărăciei lucii și condițiilor grele de viață.
Cu sprijinul Celui de Sus, al soțului și al comunității locale a ridicat în sat un orfelinat ce este astăzi casă pentru 75 de suflete, înființând în paralel, sub tutela parohiei reformate, o impresionantă gospodărie, cu grădini, solarii, oi, vaci și porci, o moară, o fabrică de pâine și una de produse lactate și, mai nou, instalație de făcut suc de mere. Dacă mai adăugăm un cămin pentru bătrâni construit într-un sat apropiat, un centru pentru copiii străzii în Cluj Napoca și cei cinci copii pe care i-a crescut, avem imaginea, impresionantă și tulburătoare, a Irmei Molnar, femeia-preot reformat ce a salvat de la dispariție un sat ce este astăzi o comunitate înfloritoare și plină de viață.
Așezat pe drumul care face legătura între localitățile Șaula din județul Cluj și Almașu, din județul Sălaj, între câteva culmi de dealuri golașe, Jebucu este un mic sat atestat documentar încă din 1391. Cu drumuri de pământ ce se transformau în noroi până la glezne la prima ploaie, fără activități economice, fără școală și chiar fără preot, satul era, la începutul anilor ’90, în pericol de dispariție prin depopulare. Dumnezeu le-a zâmbit însă jebucanilor în 1991, atunci când o familie de oameni ai bisericii au ales să vină aici și, sub aripa parohiei reformate, să readucă la viață comunitatea locală. Irma Molnar, originară din Târgu Mureș și soțul ei, Janos Molnar, de loc din Jibou, au ajuns în sat venind de la Cuzăplac, un sat din apropiere.
„În Cuzăplac am ajuns pentru că nu aveau preot de trei ani în sat și atunci au spus oamenii că mai bine e o femeie, decât să nu fie nimeni. Așa am ajuns în Cuzăplac. Este adevărat că le-am cerut ca tot satul să fie de acord. În Jebucu am ajuns pentru că satul a rămas fără preot și niciun bărbat n-a acceptat să vină să facă slujbă. Era noroi, era un sat foarte sărac, cel mai sărac din zona Călatei. Atunci soțul a spus: ‘Irma, întreabă-l pe Dumnezeu’. L-am întrebat pe Dumnezeu și mi-a spus: ‘Du-te!’ Trei ani am făcut împreună Cuzăplac și Jebucu, dar era foarte greu și am rămas atunci numai aici. Dar, mulțumesc lui Dumnezeu, satul și viața de aici s-au schimbat”, rememorează femeia pastor vremurile de început.
Odată stabilită în sat n-a stat prea mult pe gânduri și prima schimbare care a inițiat-o a fost cea a bisericii și a casei parohiale, iar mai apoi au venit firesc înființarea unei școli și unui ofelinat pentru copiii nevoiași, Centrul de Plasament „Bethesda”. Toate, cu sprijinul comunității locale, care a rugat-o să facă ceva pentru a ține satul în viață, dar și cu ajutorul unor oameni inimoși din Germania.
„Eu am venit aici ca preot în 1991, am văzut cum arată biserica și casa parohială și atunci am început să le renovăm. Chiar atunci a venit în sat un preot din Germania și ne-a spus că dacă femeile din sat se pricep la lucru de mână, el poate vinde ce se produce aici. Atunci fiecare familie a cusut manual o pânză de un metru pe un metru și cu banii primiți s-a plătit realizarea unei casete pentru tavan. Biserica a fost cândva cu tavanul casetat, pictat. În 1876 a fost un mare incendiu și biserica a ars, așa că n-a rămas nicio casetă. Eu și soțul le-am spus oamenilor să refacem tavanul pictat, dar sătenii mi-au răspuns că pictori nu s-au născut în Jebucu, dar sculptori da și s-a luat decizia să fie sculptate casetele. O femeie face un lucru de mână de un metru cu un metru în două-trei săptămâni. Am primit la vremea aceea pentru așa ceva 50 de mărci, exact prețul unei casete. În 1992 biserica a fost deja gata. Am renovat apoi și casa parohială și atunci mi-am dat seama că oamenii sunt foarte harnici și muncesc foarte bine în echipă. De cealaltă parte, sătenii au înțeles că soțul meu are mulți prieteni și relații în străinătate, care ne pot ajuta. Atunci ne-au spus să facem ceva, să rămână satul în viață. Asta se întâmpla în 1992, după renovarea bisericii. Soțul a spus că va fi viață în sat dacă avem școală. Ca să fie școală, trebuie copii. Ca să fie copii, trebuie un orfelinat și un internat pentru elevii din localitățile învecinate, unde nu exista școală. În 1990 au plecat profesorii din sat și părinții au zis că nu mai are rost să existe școală, fără profesori cu diplomă și școala s-a închis. Am început prin a renova o clădire ce fusese deja construită pe jumătate. În 1994, acum 20 de ani, în această clădire am deschis orfelinatul, cu 36 de copii. Ne-am dat seama însă că sunt mai mulți copii nevoiași și așa am început să construim clădirea mare, realizată între 1994-1996. Când av finalizat clădirea, ne-am dat seama că nu ajunge școala și am făcut o școală nouă, ce are la parter o sală de sport și la etaj grădiniță și săli de clasă, construite între 1996-1998. Copiii învață aici până în clasa a VIII-a. În școală avem nouă profesori, o parte din Jebucu, o parte vin din alte localități, dar e foarte bine că stau aici în timpul, inclusiv la sfârșitul săptămânii, ceea ce este de mare ajutor pentru noi. Celor care stau aici le oferim cazare și masă. Avem mai mult de 100 de copii la școală, din care 75 sunt din centru”, spune Irma Molnar.
Înșiruirea de proiecte puse pe picioare încă din primii ani când a venit în sat pare astăzi firească, însă cuvintele nu surprind în întregime eforturile făcute pentru ca în Jebucu să fie din nou școală, iar orfelinatul înființat să funcționeze așa cum trebuie. A fost un important ajutor din străinătate, dar a contat și implicarea locală. Una din cele mai bune idei a venit de la soțul Janos, care s-a gândit că o gospodărie proprie a parohiei ar ajuta la reducea cheltuielilor. Mica idee de început a crescut în timp, pentru ca astăzi să fie unul din pilonii ce susțin comunitatea locală.
„Știu deja despre ceea ce facem aici, la Jebucu, foarte mulți și primim ajutor din străinătate, din Germania, Olanda, Elveția, Austria, Ungaria și chiar din America. Avem două probleme mari: încălzirea centrală, pentru că funcționează cu motorină și este o sumă mare și a doua problemă sunt salariile celor 21 de angajați. În centrul pentru copii lucrează localnici. (…) Nu pot să spun cât, dar avem cheltuieli foarte mari. Singurul lucru bun este că ne auto-gospodărim. Avem solarii, grădini, 150 de oi, vaci, porci. Dacă avem vaci, avem și o mică lăptărie — putem face și brânză și unt și smântână, avem brutărie și moară. Când am deschis centrul, atunci soțul a spus că pentru copii trebuie lapte și am cumpărat două vaci. Dar când am ajuns la 100 de copii nu ajungeau două vaci și atunci am primit sprijin financiar și am cumpărat 16 vaci. Când am avut 16 vaci a fost lapte prea mult și soțul s-a gândit la o mică lăptărie și din Elveția, unde sunt ferme mici, am primit instalațiile pentru o fabrică mică de prelucrare a laptelui. Înainte de 1989 în sat erau oi și a venit un cioban de la Sibiu, ce a fost aici când am venit noi, și am deschis centrul. Atunci, dacă este cioban, ne-am gândit că e bine să avem și oi. Când am cumpărat o casă, am văzut că are o grădină frumoasă și am spus că ar fi bun un solar. Au venit niște olandezi și cu ajutorul lor am construit două solarii. La un moment dat, prietenii din Germania ne-au întrebat dacă nu avem nevoie de instalații pentru o moară, că la ei se demolează o moară și ar aduce aici instalații. Așa am ajuns să facem moară. Când a fost gata, am spus că ar fi bună și o brutărie, că dacă avem făină putem să facem pâine. La moară și brutărie avem 16 angajați. Acum avem și o instalație de făcut suc de mere. Oamenii aduc merele lor și când e gata îi sunăm să vină să îl ridice. Facem suc natural, pasteurizat. Eu spun că ce este făcut acasă este altfel ca din comerț și atunci încercăm să facem tot aici: murături, tăiței și tot ce se poate pune în congelator pentru iarnă. Avem în sere roșii, ardei, vinete, fasole, conopidă”, povestește pastorul din Jebucu.
Și asta nu e tot. Parohia a înființat și un centru de vârstnici, la Sfărașu, într-o clădire nou construită, unde stau în prezent 14 persoane. Mai mult decât atât, s-a realizat și un centru pentru copiii străzii, în Cluj Napoca. Acolo stau, ca la un internat, copiii ce termină aici clasa a VIII-a și merg la liceu în Cluj Napoca. Centrul găzduiește și copiii ce stau numai în timpul zilei, își fac temele și seara merg acasă. Sunt cazuri însă când vin și oameni ai străzii, care primesc o mâncare caldă sau fac o baie.
Toate aceste au fost posibile doar cu sprijinul comunității, ce este mereu alături de cea care slujește în biserică, dar îi ajută și în viața de zi cu zi, pentru că, una peste alta, 40 de localnici au un loc de muncă asigurat prin grija parohiei.
Satul de la începutul anilor ’90 este greu de imaginat astăzi. Privind în spate, parcă și pastorului îi vine greu să-și amintească vremurile în care drumurile erau impracticabile chiar și pentru biciclete, iar oamenii erau nevoiți să mergă kilometri buni până în cea mai apropiată localitate de unde puteau cumpăra o pâine.
„Când am venit aici oamenii încă mergeau până la Huedin (orașul cel mai apropiat-n.r.) și cumpărau pâine pentru o săptămână, că nimeni n-a adus pâine în sat, că nici drum nu era. Oamenii mergeau pe jos, până la gară, trei kilometri, pe câmp. Noroiul era până la glezne. În sat era o singură mașină, o Dacie a unui inginer, pentru că drumul era impracticabil. Nici biciclete n-au existat în sat, că nici cu bicicleta nu puteai merge. Nemții au spus că ne ajută să avem drum și în 1993 au făcut drumul până în sat, cu condiția să îl facem noi în sat. Atunci femeile au cusut lucru manual pentru a primi bani ca să fie drum pietruit în sat, iar mai apoi au cusut din nou, pentru a ne asfalta drumul. Acum trei ani Consiliul Județean a asfaltat drumul de la intersecția cu drumul ce trece prin Almașu până în gară”, spune femeia-preot.
Astăzi întreaga comunitate gravitează în jurul centrului de plasament, ce este deja cunoscut la nivel național, motiv pentru care aici vin acum copii nevoiași din toate județele. Parohia îi sprijină până la 18 ani, dar și după această vârstă, dacă tinerii solicită ajutor. Dintre copii crescuți la centru sunt și câțiva care au terminat facultatea, iar doi băieți au rămas în sat, căsătorindu-se cu fete din Jebucu. Alți doi frați care au rămas în Jebucu au primit loc de muncă la moară și brutărie și au și o casă, cumpărată de parohie cu o donație din Elveția. Prin relațiile create de-a lungul timpului, 10-15 oameni din sat merg în fiecare an să muncească în Germania pentru o lună.
Ibolya Corpos are acum 25 de ani, ochi de un verde de smarald și un zâmbet cald. A ajuns la Jebucu la vârsta de șapte ani, alături de fratele ei și de cele două surori, deoarece ambii părinți, din Fizeșul Gherlei, aveau probleme cu alcoolul, iar o preoteasă din Gherla le-a spus că ar fi mai bine ca cei patru copii să fie îngrijiți la Centrul de Plasament „Bethesda”. A făcut opt clase în sat, iar mai apoi, la Cluj Napoca, liceul de industrie alimentară și mai apoi școala postliceală sanitară. Nu și-a găsit un loc de muncă, așa că parohia din Jebucu i-a întins pentru a doua oară o mână salvatoare, oferindu-i un post de pedagog. A revenit în căminul copilăriei acum un an, iar în acest an s-a căsătorit cu fiul fostei ei pedagoage. Frații ei lucrează acum în Norvegia, iar sora a revenit în satul natal, la Fizeșul Gherlei.
„E destul de greu aici, dar îmi place foarte mult, mai ales copiii. Cum și eu am crescut aici, văd altfel lucrurile”, spune Ibolya, în timp ce copiii de la centrul de plasament se strâng în jurul ei ca puii în jurul cloștei.
Nu toate merg întotdeauna ca pe roate, iar cele mai dificile cazuri sunt, potrivit tinerei, cele ale copiilor care își cunosc părinții ce i-au abandonat.
„Orfanii așa gândesc: nu avem pe nimeni, nu așteptăm pe nimeni. Dar ceilalți întotdeauna așteaptă pe cineva. Am avut un caz când băiatul a știut unde trăiește tatăl lui și după ce a împlinit 18 ani a mers și l-a căutat, iar părintele i-a spus: „Nici până acum n-am vrut să știu de tine, să știi că nici de acum încolo nu vreau să știu despre tine. De unde ai venit, acolo să pleci”, povestește cu regret Irma Molnar.
Ea nu este doar mamă ci, de multe ori, o femeie sensibilă ce suferă alături de cei pe care îi îndrumă spiritual. Femeie, preot, mamă — roluri diferite pe care a reușit să le joace, cu succes, într-un sat uitat de lume din Sălaj. Recunoaște însă că un mare sprijin în momentele de cumpănă i-a venit din partea soțului, și el preot, actualmente profesor și decan al Facultății de Teologie Reformată din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca.
„Niciodată nu m-am gândit ce să pun pe primul loc: femeia, mama sau preotul. Când am construit e sigur că am fost în primul rând preot. Însă din punctul de vedere familial este mai greu ca pentru bărbați. Ca femeie, eu sunt foarte sensibilă. Nu fiecare femeie este așa sensibilă, dar pentru mine sunt foarte grele înmormântările. Și când ne apropiem mai mult credincioși este și mai greu. De exemplu sunt cazuri când spun soțului că nu pot să înmormântez și atunci vine el. Și el este preot. Au fost circa 10 situații în care a făcut el înmormântarea. Nu pot să înmormântez copiii, ca și mamă. Odată am avut un caz și după aceea n-am mai înmormântat copii. Când am văzut sicriul, într-o clipă mi-am văzut copiii în el și după aceea am spus că gata, nu mai fac așa ceva. Dar am avut noroc cu soțul că m-a înțeles și m-a ajutat. Și-a dat seama că pentru mine să fiu preot este un har și a acceptat asta”, spune Irma, în timp ce lacrimile îi șiroiesc pe obraz.
E greu să cuprinzi în câteva paragrafe de text eforturile de mai bine de două decenii ale unei femei preot de a ridica din noroi o comunitate dintr-un mic sat de la capătul universului. N-ai însă cum să nu rămâi impresionat de ceea ce a reușit la Jebucu, fără niciun ajutor din partea statului sau a autorităților locale. E drept însă că nu a fost singură în toată această călătorie.
„Cred că a fost o întâlnire norocoasă, între oameni și familia preotului, dar și o întâlnire cu Dumnezeu. Fără aceste trei părți, nu puteam face nimic. Un preot nu poate face singur nimic, îi trebuie o comunitate. Dacă această comunitate nu este lângă preot, iar nu ajungem nicăieri. Aici asta a fost norocul, că oamenii au cerut să facem ceva. În multe sate vine preotul și spune: să facem asta. Oamenii spun: dacă îi trebuie preotului, să facă. Dar aici oamenii au venit să facem ceva. Și dacă a fost rugămintea lor, nu mi-au putut spune mai apoi că nu ajută. Dacă eu am tras clopotul din curtea școlii la ora 11.00 seara, oamenii au auzit și au venit să descarce mașina cu ciment, cărămidă sau ce era când construiam. Într-o seară când am avut nevoie de ajutor am mers și la cârciumă. Le-am spus oamenilor: până acum ați băut, acum veniți la treabă. Asta a fost mare lucru. Comunitatea a stat lângă mine. Este adevărat că și noi am stat lângă ei. Lucrurile au venit unul după altul. Întotdeauna spun că dacă am fi stat la masă să scriem ce vom face, n-am fi putut să planificăm ce am realizat aici”, conchide pastorul reformat din Jebucu.
O poveste adevărată ce arată, dacă vreți, adevăratul sprijin pe care biserica, indiferente de religie, poate și trebuie să îl dea celor care îi trec pragul. O poveste ce i-a impresionat și pe superiorii din cadrul bisericii reformate, ce au catalogat ceea s-a întâmplat în ultimii 20 de ani la Jebucu drept o „minune”.
„Viața și slujba doamnei Molnar Irma e o adevărată sculptură însuflețită, întruchipată în mâna lui Dumnezeu. După terminarea Teologiei a fost numit ca preot capelan în județul Bihor, au urmat apoi alți trei ani la parohia reformată din Cuzăplac, județul Sălaj, și începând din luna octombrie a anului 1992 a fost ales ca preot paroh la parohia reformată din Jebuc. Cea ce a urmat aici după această dată poate fi exprimat în două cuvinte: minune cerească. Minunea cea mai de preț a vieții pământești, a existenței umane este menirea omului de a-i ajuta pe ceilalți, deoarece numai atunci putem trăi cu adevărat pentru noi înșine, dacă trăim pentru semenii noștri. Omul poate avea o viață cu atât mai desăvârșită cu cât încearcă desăvârșirea vieții altora. De o asemenea minune a putut să se bucure și comunitatea din Jebuc, datorită doamnei preot. (…) Pe Molnar Irma, ca și preot, ca și coleg, nu o dată am văzut-o și o văd lăcrimând, în ciuda puterii sale care ne-a impresionat mereu. Mulțumesc, mulțumim, dragă Irma, în numele comunității din Jebuc, în numele tuturor acestor lacrimi izbucnite din credință și vărsate din inimă pentru copii orfani veniți la Jebucu pentru a-și găsi aici un nou cămin”, afirmă Vincze Istvan, protopopul Protopopiatului Reformat Călata.

9 Thoughts to “Miracolul de la Jebucu – femeia-preot care a salvat un sat de la dispariție”

  1. luther

    Felicitari, rar poti vedea asemenea oameni, cand vom vedea si un preot ortodox dedicat comunitatii la fel?

  2. Anonim

    Niciodata. Preotii ortodocsi sunt dedicati imbogatirii pe seama comunitatii. Revoltator cata lipsa de bun simt la ei! …Dar daca fraierii le dau banii…

  3. Trahanache

    Impresionant sa vezi ca exista astfel de oameni. Felicitari si multumiri pentru exemplul de daruire si devotament pentru un scop nobil si dezinteresat.

  4. Anonim

    Bine mai Olaru cu articole de-astea iti justifici veniturle de functionar public?

  5. Anonim

    foarte frumos ceea ce a făcut și ce se face la Jebucu, dar copiii aceea nu cunosc o iota de romana, iar printre ei sunt copii proveniti din fam mixte romano-maghiare.

    1. Ion

      Mare bou poti fi mai anonimule……..in loc sa apreciezi factorul umanitar al activitatii femeii……..pe tine te mananca in cur alte lucruri.

  6. PAUL

    Locuri de munca urgente!
    Incheiati imediat contract legal si incepeti rapid o activitate noua, usoara, serioasa si profitabila! Seriozitatea noastra este absoluta! Primele castiguri au fost deja acordate! Avem nevoie de operatori online care sa lucreze 3 ore pe zi si sa castige 300 dolari lunar! Pentru a afla detalii,trimiteti textul „detalii” la adresa de email: paulcondurachi@gmail.com

  7. Cristi

    Greu de crezut ca exista inca asemenea oameni. Felicitari pentru tot. Chiar nu are nicio importanta faptul ca elevii de acolo stiu putin romaneste, conteaza cat s-a facut pentru comunitate.
    PS Multumiri autorului pentru ca a adus aceasta poveste de succes in prim-plan.

  8. motanul negru?

    Să nu deviem de la menirea bisericii și a slujitoarei sale. Umanitatea, apropierea de Dumnezeu și respectul față de semeni sunt pe primul plan. Mai apoi, partea educativ-socială: vreau să mai văd o alternativă a vreunui alt cult sau preot care s- se apropie de realizarea acestei femei minunate. Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă preot!

Leave a Comment