Presa liberă şi nu prea

Încă de acum 25 de ani, atunci când Revoluţia ne-a lăsat cel puţin posibilitatea de a fi liberi, presa din România s-a luptat pentru independenţa ei. Libertatea de exprimare, un drept extrem de important şi de valoros, rămâne cel mai mare atribut de care o presă trebuie să dispună în permanenţă. Teoretic poţi, ca jurnalist, să spui orice, să critici pe oricine, să îi tragi de urechi pe cei pe care îi consideri răspunzători pentru anumite greşeli, voluntare sau nu, pentru anumite fapte, pentru anumite acţiuni. Nimeni nu are dreptul să-ţi bage pumnul în gură pentru că, nu-i aşa, presa este liberă. De ziua mondială a libertăţii „scrisului şi vorbitului” profesional, trebuie să recunoaştem, la un pahar de şampanie, că presa o fi ea liberă, dar nu prea e independentă. Ziare mari cândva, care făceau vânzări astronomice pe ediţiile tipărite, au fost nevoite după ce au agonizat şi au capitulat inclusiv în lupta cu mediul online, să se dea definitiv bătute. Dacă această situaţie s-a extins ca o molimă în toate mediile de presă scrisă din marile oraşe, situaţia ziarelor care apar în provincie a devenit şi mai dramatică. Un ziar local, în lipsa unei independenţe financiare adevărate, care să-i ofere posibilitatea să spună lucrurilor pe nume mereu, fără excepţii, fără concesii, fără ocolişuri, nu se poate numi un ziar independent. Un ziar care nu are posibilitatea de a fi stăpân pe portofelul lui, care nu-şi poate permite să renunţe la dependenţa pe care o are faţă de autorităţile locale, nu va fi niciodată un ziar eminamente independent şi prin urmare nu poate privi zâmbind către focul de artificii oferit de ziua lui. Sunt vremuri în care banii care vin din publicitate sunt tot mai puţini, iar fără publicitate, ca ziar, eşti în moarte clinică.

Toate acestea se întâmplă din cauze care vin ca nişte afluenţi învolburaţi, se împletesc şi se varsă într-o mare de probleme, începând cu lipsa marilor furnizori de publicitate şi terminând cu lehamitea cititorului de a mai savura calupuri desenate sau vorbite, care să le promită marea cu sarea, prin spoturile publicitare. Pentru ca un ziar să supravieţuiască, este nevoie de şi de alte lucruri, pe lângă cele oferite, desigur, de marele stăpân- cititorul, căruia trebuie mereu să-i stârneşti interesul să te caute, să te deschidă, să te dorească. Fie că vorbim de instituţia primarului, de pe întreg teritoriul, de cea a prefectului sau de consiliul judeţean, în faţa acestei triplete decisive, un ziar nu va putea niciodată să îşi permită luxul de a exista pe barba lui. Nu poţi fi independent atât timp cât depinzi de sumele care vin din aceste direcţii, prin publicitate evident, anunţuri, şedinţe de care lumea trebuie să ştie, dar şi alte lucruri pe care trebuie să le aşezi, volens-nolens, în paginile ziarului, deşi poate ai avea atâtea alte subiecte pentru care cititorul te-ar aprecia mai mult. Tentativele de a avea un cotidian sau un săptămânal sută la sută independent, au eşuat pe rând, iar unul din motivele principale a fost acesta.

Sigur, eu vreau să cred că nu suntem într-un iminent pericol de a nu fi liberi. Putem scrie şi scriem, fără teamă, despre oricine. Când e cazul, apreciem, pentru că vrem să spunem despre lucrurile bune şi oamenii care le fac, dar şi să ieşim din sfera de ură şi critică imbecilă în care încă o parte a presei se mai dezvoltă, nedrept şi total nejustificat, de multe ori. Însă acolo unde este cazul, am luat şi luăm atitudine fără teama că va suna vreun telefon, sau se va supăra vreun şef pe noi. Ceea ce putem recunoaşte însă, pentru că suntem suficient de demni şi lipsiţi de ipocrizie, este faptul că visăm la ziua în care vom putea să fim cu adevărat independenţi. Să nu fim nevoiţi să depindem de cineva sau ceva. Este, oarecum, sentimentul pe care cu toţii îl avem, atunci când, de exemplu, facem un împrumut la bancă sau folosim un lucru care nu este al nostru. E cam aceeaşi senzaţie. Nu ne este teamă de nimeni, aşa cum nimeni până acum nu ne-a furat cerneala sau ne-a sugerat măcar, să ne micşorăm ciocul. Nu am trecut prin astfel de orori deşi cunoaştem cazuri care s-au întâmplat în multe locuri, ceea ce dovedeşte o dată în plus că presa încă nu e atât de liberă sau cel puţin atât de independentă pe cât arată văzută de sus, sau pe cât se crede. Şi un deţinut îşi poate serba ziua de naştere după gratii, însă asta evident, nu înseamnă că el este şi liber ca pasărea cerului. Comparaţia este, desigur, exagerată, însă poate aşa ar putea fi înţeles ceva mai bine sentimentul pe care îl avem şi noi uneori, din motive care din păcate nu ţin de voinţa noastră. Până una-alta, Ziua Mondială a Libertăţii Presei există în calendar şi este sărbătorită şi de presa românească, chiar dacă are, ca orice sărbătoare pompoasă, izul ipocrit al unui lucru care nu este exact ceea ce pare a fi.

2 Thoughts to “Presa liberă şi nu prea”

  1. Zălăuan

    În capitalism presa este mai liberă decât în comunism pentru un singur motiv, acum poate fi plătită de oricine. Înainte o plătea numai partidul !

  2. […] Încă de acum 25 de ani, atunci când Revoluţia ne-a lăsat cel puţin posibilitatea de a fi liberi, presa din România s-a luptat pentru independenţa ei. Libertatea de exprimare, un drept extrem de important şi de valoros, rămâne cel mai mare atribut de care o presă trebuie să dispună în permanenţă. Teoretic poţi, ca jurnalist, să spui orice, să critici pe oricine, să îi tragi de urechi pe cei pe care îi consideri răspunzători pentru anumite greşeli, voluntare sau nu, pentru anumite fapte, pentru anumite acţiuni. Nimeni nu are dreptul să-ţi bage pumnul în gură pentru că, nu-i aşa, presa …read more […]

Dă-i un răspuns lui Presa liberă şi nu prea - Ziare, Stiri, Comunicate, Ziar Regional, Transilvania 100% Anulează răspunsul