Permanenta căutare

Alexandru Bătinaș, psiholog

A trăi în căutare înseamnă o suferință dozată. A găsi pe cineva înseamnă o suferință neașteptată. Dar omul are de lucrat la dependența lui de “doză” ce și-o administrează și are impresia că îl stabilizează… De multe ori, avem impresia că ne spunem adevărul sau că suntem foarte sinceri. Am auzit multe persoane care afirmă despre ele că sunt foarte sincere. Dacă n-ar exista un Inconștient și niște Mecanisme de apărare care ghidează o realitate internă, aș crede că această afirmație denotă, cumva, o cunoaștere de sine. Aș înlocui acel “sunt foarte sincer” cu “spun doar ceea ce vreau și îmi doresc eu, cum am chef, așa cum știu acum”. Sinceritatea este grea, iar cel mai greu de realizat este cu noi înșine. Uneori picăm în iluzia cunoașterii de sine, singuri, în auto-analiză, auto-dezvoltare. Când îi auzeam că se “auto-cunosc”, nutream un soi de invidie, că eu trebuie să mă târăsc, cu toate rănile, pe un divan, și să trăiesc tot ceea ce evitam într-o dinamică relațională. De ce cred atât de mult într-o dinamică relațională? Pentru că tot ceea ce știam ca teorie intelectualizată sau ceea ce construisem în mintea mea ca imagine despre mine, pica în fața trăirilor interne avute în relație cu celălalt și o nouă imagine despre mine se contura, mai aproape de real. Și dacă ceva nu ar pica… nu putem vorbi de o reconstrucție, de o reașezare, o reorganizare internă. Îmi amintesc de o dinamică a doi participanți la grupurile de suport. “Ascultându-te, realizez cât de mult te minți și nici nu-ti dai seama, iar aceasta îmi oglindește atât de real că și eu fac același lucru”. Firul narativ, Samsara sau cercul ființei noastre, nu este doar în afara noastră prin rutina practicată zilnic, el este în mintea noastră, prin imaginea noastră, și ceea ce ne spunem despre noi, care poate fi blocată într-un „atunci și acolo”. Și când ea este blocată, cu greu mai putem primi pe cineva în realitatea noastră, pentru că, ceilalți sunt doar niște obiecte ale aceluiași scenariu repetitiv. Este ca și când mergem îănainte, dar continuăm să privin înapoi. Te-ai despărțit și tot cauți? Se poate ca această căutare continuă, fără să găsești ceva, să fie doar o formă de apărare față de toată suferința reprimată, din ultima despărțire. Dacă într-un „atunci și acolo” el/ea a plecat și nu a mai putut controla asta, în „aici și acum” tu nu găsești pe cineva și controlezi, astfel, suferința dozată. Pe lângă această realitate internă, greu de exprimat și înțeles, mai vine și o influență din exterior și suntem „suflați” cu viteza de cultură, valorile promovate și mersul societății. Uneoir mă gândesc că intelectul ne-a fost lăsat pentru a putea face eforturi de a ieși din cercul propriu și de a ne întâlni cu celălalt semnificativ în forma pură a iubirii, în care să existăm amândoi, dar de cele mai multe ori intelectul este folosit pentru apărări într-o lume atât de lipsită de limite, fricoasă și flămândă după putere.

5 Thoughts to “Permanenta căutare”

  1. Anonim

    D-le Negoita, mai scrieti-ne ceva, ca in rest la ” editorial” e cam „subtire”.Subiecte sunt cate doriti, mai ales acum.Va rog sa o faceti si va multumesc !!!

  2. Anonim

    Dle Băștinaș, în ce limbă este corect să scrii „niște Mecanisme”?

    1. Claudia Negrean, Cluj Napoca

      Sunt scrise cu litere mari unele lucruri pentru a capata un sens mai profund, sunt frecvente aceste practici in psihologie. Poate ca ar trebui sa citim mai mult ca sa incepem sa intelegem niste lucruri care ne par straine si ma refer aici inclusiv la cele scrise, nu neaparat la scriere. Inca ceva: evitati sa pociți numele unor persoane. E un ” umor” de maxim prost gust! Cu bine!

      1. Anonim

        Nu-i sigur că dacă o să citiți mai mult o să înțelegeți niște lucruri care vi se par străine, în speță limba română.

  3. Anonim

    Hai că-i bine: un pic de poezie (că psihologie nu-i) intr-o lume atît de prozaică!

Leave a Comment