“Mamă, ce e… munca de jos?”

Circulă de câteva zile pe internet un filmuleţ realizat într-o mică şcoală situată pe una din marile insule Japoneze. Subiectul clipului nu-l compun strict procesul de învăţământ, imaginile de la orele de curs sau interviuri cu profesorii. Filmul prezintă activitatea copiilor în pauze dar mai ales în intervalul de timp dedicat pregătirii mesei de prânz. De la ajutorul la curăţat legume, până la repartizarea preparatelor pe clase şi curăţenia de după servirea mesei – „ospătari” fiind tot elevii. Copiii, începând cu cei foarte mici, se strâng în cerc (clasa de serviciu) iar şeful de echipă începe cu întrebările.

“V-aţi spălat pe mâni?” “Sunteţi pregătiţi să facem un meniu gustos?” “Ne oferim ajutorul pentru o activitate utilă dar şi plăcută?” Toţii copiii dădeau afirmativ din cap şi râdeau, nerăbdători să poată începe treaba. Responsabilizarea acestora de către profesori şi părinţi este, acolo, un lucru firesc încă de la cele mai fragede vârste. Alături de bucătari fireşte, copiii participă la toate activitățile sau îmvațâ diferite operațiuni pe care bucătarii le efectuează în mod obișnuit la prepararea meniului zilnic, așezatul bucăţilor de peşte în tăvi, prepararea sosului, prepararea piureului de cartofi. Aceasta, în timp ce alţii puneau hrana în cutii metalice mari pe care era inscripţionat numărul clasei. La final, pentru că mâncau în clase, de la cel mai mic până la cel mai mare, curăţau, aranjau, pregăteau din nou clasa pentru orele de curs. Fiecare era conștient de rolul și importanța activității sale astfel încât indiferent de ceea ce făceau, copiii păreau niște oameni mari deghiyați în pitici care munceau cot la cot cu o hărnicie și o bucurie molipsitoare.

Totul era curățat, de la cutiile de carton folosite, pentru a le pune curate în sacii de reciclare, până la farfurii, bănci şi podele. Cu mâna, cu cârpa, şi mereu, fără excepţie, cu zâmbetul pe buze. Orice muncă sau activitate indiferent cât de neplăcută ar părea, trebuie să fie percepută de copii ca un lucru care le clădeşte caracterul, personalitatea, le formează  tăria şi independenţa, din acel moment  şi pentru prezent, dar mai ales pentru atunci când vor fi mari. Orice muncă pe care copiii o vor alege, sau orice muncă vor fi nevoiţi să facă, într-un anumit moment sau perioadă din viaţă, nu va fi primită cu ostilitate, cu teamă sau repulsie, dacă “terenul” a fost atent pregătit încă din primii ani de grădiniţă şi şcoală.

Copiii noştri au tot mai puţine şanse la a învăţa, a înţelege şi a iubi orice activitate indiferent cât de neplăcută ar părea, mă refer la şansele oferite de sistemul nostru de învăţământ şi de societate. Iar aceste şanse, ocazii, oportunităţi sau numiţi-le cum doriţi, sunt oricum annihilate aproape mereu şi ele, de tehnologie şi de “dărnicia” pe care o manifestăm în acest domeniu, atunci când vine vorba de copii. Prin telefoanele şi tabletele pe care le facem cadou cu bucurie şi seninătate,un gest care sigur, își are doza lui de justificare și normalitate, sau prin timpul, tot mai generos, pe care îl oferim copiilor în mediul virtual, prin faptul că le încarcerăm privirea şi le focusăm atenţia, în mod inconştient, spre lucruri venite doar pe cale virtuală, sintetice, lipsite de multe ori de valoare și consistenţă. Evident că nu mai există şi nici nu ar fi normal să nu existe timp pentru gadgeturi, pentru internet, pentru tabletă.

Lucrurile sunt într-o continuă schimbare, tehnologia trece adesea pe lângă noi iar copiii, sigur, trebuie să ţină şi ei pasul, pentru că altfel nu se poate. Este vorba doar de proporţii aici. De timp, de îngăduinţă, de a diferenţia ceea ce e necesar, util şi ceea ce devine, dincolo de acestea, nociv  şi periculos. Şansa de a învăţa ceva care mai târziu să le ofere independenţă, ieşirea din situaţii limită sau rezolvări la cele mai neaşteptate probleme stă în mâinile noastre, în răbdarea de care trebuie să dăm dovadă şi voinţa noastră. Copiii trebuie să ia contact, până nu sunt acaparaţi complet de mrejele mediului online, cu obiecte. Cu lucruri. Cu forme şi trăiri pe “viu”. Un copil care va fi antrenat în activităţi aşa-zis “mature” va căpăta încredere în el, va păşi cu siguranţă şi naturaleţe în orice mediu, indiferent cât de apăsător sau neospitalier ar fi el.

Copiii au nevoie de şansa (pentru că toate acestea au fost astăzi transformate în „şanse”) de a ști să spele o pereche de ciorăpei, să cutețe masa și vasul în care au mâncat, locul pe care l-au murdărit cu sau fără voia lor, de a frământa o bucată de cocă şi a şti ce se întâmplă cu ea şi de ce trebuie frământată şi pusă în cuptor. De a bate un cui, de a repara un obiect, pentru a-l putea preţui mai mult şi a-l folosi cu mai mare grijă, pe viitor. Oferiţi-le nu doar din timpul dumneavoastră, pentru că nu este suficient acest “sacrificiu”; ci mai ales oferiţi-le ceea ce părinţii şi bunicii v-au oferit vouă, cândva, – şansa de a învăţa ORICE, de a şti câte puţin din toate, de a fi stăpân pe situații, pe lucru şi lucruri şi a nu le lăsa pe ele să te stăpânească. Copiii trebuie, poate mai mult ca oricând, să afle şi să înţeleagă faptul că orice muncă este una prețioasă și că ea, oricât de banală sau neînsemnată pare, are valoare și face dintr-un om simplu, un nobil. Că nu există „munca de jos” şi că cei care folosesc acest termen au uitat, probabil că şi datorită acestor munci sau meserii, locul lor de muncă, de „sus”, există.

Copiii au nevoie de activităţi pe care şcoala noastră le-a uitat sau le-a lăsat să se piardă. Iar dacă noi nu avem o şcoală aşa cum am văzut în filmuleţul cu micuţii din arhipeleagul nipon, putem să facem o mică “Japonie” acasă la noi, sau de ce nu, o „Românie” după imaginația fiecăruia. Unde copilul, într-o secundă, ar descoperi atâtea lucruri frumoase şi ar realiza că statul cu ochii în telefon mai tot timpul, nu este nici pe departe cel mai frumos, relaxant şi util lucru pe care credea că îl face. Ce ziceţi, închidem în acest week-end telefoanele şi ne băgăm cu toţii mâinile în făină sau în lădiţa cu unelte și scule? Cu mic cu mare, mâini mai mari şi mânuţe curioase, să le punem pe orice alt lucru decât pe telefoane sau tablete. Poate reparăm o jucărie, ori un sertar defect, schimbăm culoarea unui perete sau poate facem nişte biscuiţi fără E-uri, cu ajutorul copiilor? Iar dacă le-ați făcut, mulți dintre voi, deja, sunt atâtea altele noi care așteaptă să fie cunoscute, înțelese și apreciate de cei mici, prin contribuția lor.

Eu vă aştept cu comentarii, reacţii şi… idei – mămici, tătici, bunici, fraţi sau unchi, şi le aştept, cu ajutorul vostru, chiar şi pe cele venite din partea micuţilor, în forma în care au fost lansate. Şi nu uitaţi să le spuneţi copiilor şi nepoţilor mereu că nu, nu există “munca de jos”, că orice meserie este cât se poate de importantă, că orice om, fie că ţine în mână o mătură, un bob de grâu, o bucată de cărbune, un stilou sau un bisturiu, este un om important şi valoros. Iar fără munca lui, indiferent care ar fi aceea, viaţa celorlalţi ar fi mai săracă, mai grea, sau pur şi simplu nu ar fi posibilă.

Puteți viziona filmulețul aici

3 Thoughts to ““Mamă, ce e… munca de jos?””

  1. Anonim

    Precizați va rog unde pot găsi filmuletul.

  2. Anonim

    E ora de tehnologie integrată .Exista și, parțial mai e si acum în programa cls.5-8,dar la noi e o batjocură teoretică, neatractiva si plictisitoare.Sa nu credeti că elevii nostri n-ar lucra-invata cu plăcere, dar nefiind susținere financiară, pierd vremea la aceste ore . Faceti un sonda

  3. rebel heart

    Toti copiii ar fi incantati daca ar exista astfel de activitati. Scoală ii invata neputinciosi la noi. Neglijenti, suficienti, apatici iar asta e dublata de faptul ca sunt acaparati de telefoane si internet. Nu mai au ochi pentru altceva. Asta e invatamantul la noi si ce e mai rau abia e la început. Noi facem acasa aceste activutati si copiii sunt fericiti când sunt angrenati tratati ca un om responsabil si apreciati! E singura solutie si e la noi, cei care ii crestem indiferent ca suntem parinti bunici sau altceva. Oricum rânduri frumoase si de tinut minte.

Leave a Comment