„M-am săturat de România”, după 15 ani…

În urmă cu exact 15 ani, în 16 septembrie 1998, Sabin Gherman publica în „Monitorul de Cluj” controversatul articol „M-am săturat de România”. La acea vreme, din motive evident naţionaliste, jurnaliştii, politicienii, dar şi o mare parte din societatea civilă au protestat împotriva autorului articolului amintit, pe considerentul că acesta ar promova ideea autonomiei administrative a Transilvaniei faţă de România. Ei bine, după 15 ani, cuvintele lui Sabin Gherman rămân la fel de reale, greutatea lor persistând încă pe umerii şi, mai ales, în conştiinţa noastră de „ardeleni molcomi” – pleonasm, în concepţia miticilor de dincolo de Braşov. Şi pentru că foarte mulţi dintre noi, ardeleni sau nu, gândim sau simţim la fel cu ceea ce simţea sau gândea Sabin Gherman, dăm timpul înapoi, cu exact 15 ani, pentru a publica o realitate care, sincer, pe mulţi ne doare, dar care trebuie musai reiterată. Nu ştiu cât de stringente sunt actualele probleme ale societăţii româneşti (intoxicaţia vine tot de la Bucureşti), ca de exemplu „eutanasierea câinilor vagabonzi” sau „proiectul Roşia Montană”, însă ştiu că pe mine, personal, cel mai mult mă face să sufăr faptul că, zilnic, (re)conştientizez că cineva ne-a furat demnitatea. Deşi ştiu cine-i hoţul, sentimentul cumplit al neputinţei sporeşte înzecit nivelul frustrării. Să fie oare acesta motivul pentru care, uneori, mi-e greu să-mi privesc copiii în ochi?
„M-am săturat de România”
„M-am săturat de Mitică, de şmechereala şi ţigănia pe care le lasă în urmă acest nume de ţară, România. Vorbesc cu diverşi politicieni, aflaţi la putere, şi toţi îmi spun: < nu mai avem nici o şansă >. Citesc prin ziare că Bucureştiului guvernul a avut grijă să-i aloce de la bugetul ’98 o sumă mai mare decât a întregului Ardeal. Călătoresc cu maşina prin sud şi est şi văd diferenţa: acolo sînt drumuri mai bune, se fac mereu investiţii. Stau la coadă la finanţe, la CEC, la orice aparţine Statului şi peste tot se dă şpagă. Ciubuc. Peşches. Turcisme fără de care nu se poate. Şi atunci?
Eu nu vreau să emigrez numai pentru că de 10 ani nu se face nimic. Doar că m-am săturat de România. De sinonimele ei. De eroismele ei, scoase din orice context istoric. Alţii se laudă cu Michelangelo sau Da Vinci şi mie mi se arată scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung. Fantastică realizare delaţiunea!…
Dacă regret ceva, acum la treizeci de ani, e că m-am născut aici, că fac parte din cei ce au învăţat pe la şcoli că poporul ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecţie continuă în faţa istoriei. Care popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o dată dovada virilităţii, noi, care în timpul invaziilor ne ridicam poalele în cap şi fugeam în păduri, noi, care leşinam prin sălile unde se hotăra istoria, noi, care astăzi ne scremem pentru o bucată de pîine şi nu mai ştim ce şmechereli să mai inventăm. Ăştia sîntem, peticiţi în cur, rupţi în coate; intrăm în istorie ca-ntr-o infectă crîşmă de cartier. Între două ghiorăituri şi-o înjurătură, poporul (boborul, domnilor), vorbeşte băţos despre Posada, despre Mihai Viteazu, despre << trăiască şi-nflorească Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Şi – iarăşi – un ghiorăit victorios. M-am săturat să-mi fie ruşine. De aceea, prietenilor mei din vest le spun ca sînt din Transilvania. Altă ţară. Altra paese. Other country. L’autre pays. M-am săturat să-mi spună toţi neardelenii că aici, în Ardeal, am probleme cu ungurii. Că dacă n-ar fi ei… Că foamea este mama înţelepciunii… Că federalizarea este cel mai mare pericol care mă paşte, mă pîndeşte de după colţul blocului odată cu borfaşul pentru care plătesc impozit. Că musai trebuie sa strîng cureaua, ca măgarul lui Nastratin. În numele < unităţii >, < propăşirii > neamului rrromânesc. Şi eu, care aştept de 10 ani o unire adevărată, una a parlamentarilor ardeleni pentru Ardeal, o ofensivă civică pentru salvarea puţinului rămas.
Nişte oameni au făcut Unirea de la 1918. Alţii sperau într-o confederaţie de tip helvetic, împreuna cu Ungaria, Cehia şi Austria. Alţii, ca Slavici, au spus ca unirea Transilvaniei cu România e o porcarie şi au făcut puşcarie. Acum se vede ce-a ieşit. Seriozitatea, eleganţa, disciplina – atribute ale Ardealului – au fost invadate de miticisme, de balcanisme ordinare, de civilizaţia semintelor de bostan. Era o şansă pentru România să se uneasca cu Transilvania, sa inveţe cîte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. N-a fost asa; România a înghiţit Transilvania – de aceea din trei în trei metri aluneci astăzi pe flegmele de pe marile bulevarde. N-o spun eu, ci un egal al lui Dumnezeu, Cioran. Vor sări o grămadă să contrazică cele spuse mai sus. Dar: cîţi dintre voi n-au mers la Bucureşti cu plasa plină, cu celebra plasă de rafie în care se înghesuiau sticlele de pălincă? Şi n-o duceaţi la prieteni, ci la directori, la ministere, la înalte porţi ferecate. Şi dacă, naivi fiind, n-aţi dus acele plase, de cîte ori vi s-a sugerat că la Bucureşti se intră cu capul, mîinile fiind ocupate cu < bagaje >. Bucureştiul, acest loc în care genialul tebecist se pupă cu analfabetul miliardar, a învăţat toată ţara că se dă. < Se dă carne >. < Se dă ouă >. Se dă. Mentalitate de moluscă. Aici nu ai drepturi, ci complezenţe. Aici se mănîncă seminţe de bostan, se vorbeşte cu < este mulţi > şi lumea în general se naşte, se înmulţeste şi moare. N-au învăţat nimic de la unguri, n-au învăţat nimic de la austrieci, n-au învăţat nimic de la nemţi.
Au trecut prea repede de la furculision la < Treceţi batalioane române Carpaţii >. Poate de aceea cei mai vajnici „apărători” ai Transilvaniei s-au născut dincolo de Carpaţi. Poate de aceea Europa se termină pe undeva pe lîngă Braşov. Acolo se termină şi Transilvania. Pentru că în afară de limbă şi şosele proaste nu avem nimic în comun. Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întâmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul.
Va trebui să vedem că se poate şi altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci noi înşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de ori mai săraci.
În rest, zile bune – m-am săturat de România, vreau Transilvania mea.”

9 Thoughts to “„M-am săturat de România”, după 15 ani…”

  1. Anonim

    In ultimii 15 ani s-au saturat multi de acaeasta tara si au plecat, altii mai au sperante si rabdare.

  2. Anonim

    tota lumea s-a cam saturat

  3. Anonim

    bine scris, bine vorbit…. pacat ca nu suntem mai multi care gandesc la fel…
    – Traiasca Transilvania!

  4. Anonim

    Eu cred ca suntem destui care gandim asa dar nu avem curajul domnului Sabin Gherman sau al autorului acestui articol .Jos palaria in fata dumnealor

  5. Anonim

    super articol,bravo OLIVIAN!

  6. oarecare

    foarte, foarte adevarat. bine exprimata nimicnicia din jur, din pacate, schimbarea poate veni doar prin plecarea de aici…

  7. Anonim

    Traiasca Transilvania!

  8. Anonim

    Traiasca Transilvania, Ardealul , Erdély , Siebenbürgen !!!!

  9. Aus Siebenbürgen

    Desi plecat de 22 de ani,eu unul nu m-am saturat de Ardeal si vin cel putin odata acasa(pt.ca acasa inseamna locul unde te-ai nascut)pe an si sa nu uitam ca nascuti acolo sintem nu doar noi romanii si toti au acelasi drept existential,in rest totul maculatura,daca tu ai 30 de ani si scrii atit de frumos nu-i totul pierdut in tara lui Maniu si Goga!

Leave a Comment