Femeia, eterna enigmă

– Ce te-ai face tu fără mine?!, îi zice consoarta celui pe care îl bandajează după ce, tot ea, l-a dotat pe acesta cu un cucui în creștetul capului. Aşa este! Ce ne-am face fără ele? Ne-am face „rău”, dacă nu chiar iremediabil de rău. Cu toată indispoziția ori oboseala pe care uneori avem impresia că ni le provoacă o părere, vreo sarcină de îndeplinit sau vreo constatare, ar fi acel greu imposibil de dus. De la întrebările pe care le auzim zilnic, „oare ce să fac de mâncare?”, „acolo îţi laşi ciorapii, mai speli şi tu o cană, o farfurie, secolul ăsta…?”, până la filosofii care deşi ne par agasante câteodată, e şi-n dreptul şi-n stângul lor să le supună discuţiilor. Că subiectele se deschid precum nuferii la lumina Lunii, doar după orele zero exact când pui geană pe geană, asta este riscul meseriei de… bărbat. Până şi ora e nulă, nu-I așa? Ce să mai vorbim de capacitatea de asimilare a sfaturilor, ideilor, nemulţumirilor. De la schimbat mobila sau tapetul, până la noile trenduri în modă, care oferă doar până poimâine articole la reducere sau modelul de pe unghii care trebuie să-ţi placă chiar dacă tu cu ochii ăia prostuţi nu-i vezi nicio logică sau utilitate.

Ele nu se supără dacă aud „lua-i-ar dracu de ciorapi” şi „dă-le naibii de farfurii că nu se ciobesc dacă stau murdare o oră în plus…”. Spuse de noi, evident, pentru că o astfel de sarcină vine mereu exact într-un moment nepotrivit în care ori manevrăm telecomanda, ori ne scărpinăm pe burtă, ori tocmai am aţipit de un minut. Ele trebuie să ştie că nu suntem supăraţi şi nu ne enervăm atunci când „sunt gata în cinci minute” se transformă în jumătăţi de oră, în cel mai opimist caz. Că mai ridicăm şi noi un ton, două, acolo, o facem din vanitate, nu pentru că vrem neapărat să le admonestăm sau să le facem să se simtă prost. Datul cu bâta în baltă sau cu mămăliga în geam sunt și ele „atribute” preopnderent-masculine, să zic așa, iar fetele noastre trec cu vederea de multe ori sau se fac că trec şi îşi redirecţionează vederea asupra respectivului fapt cu o altă ocazie, însă nu din răutate, ci doar ca să ştii că nu mai e cazul să te porţi nepotrivit şi de data aceea. Câteodată nu înţelegem nimic din ceea ce ni se perindă în faţa ochilor, când e vorba de ele. Este o confuzie generalizată și o amețeală perpetuă.  „Îmi stă bine, nu-mi stă bine, aşează-te; ba nu, ridică-te. Nu aici, aici! Dincolo. Nu acolo, măi,  dincoace! Asta, nu aia. Unde te uiţi, păi unde am spus eu, ce cauţi aici, du-te unde ţi-am spus şi caută. Eram sigură! Nu sunt sigură… Iar ai adormit. Iar fotbal? Curăţă chiuveta aia puţin, ţi-ai lăsat barba peste tot. Mai bine n-o curăţai, aşa se curăţă? Ridică şi tu capacul ăla… Aşa, lasă-l ridicat! Ca să intre în casă energiile negative, nu ai citit în feng-shui că mereu trebuie să laşi în jos capacul de la wc? Tu îl ridici! La ouă citeşte cu atenţie codurile de pe ele, ţi-am explicat ce conţine acest cod şi care sunt cele mai bune deci ştii, ai grija ce cumperi, sa fie M sau L. În fine, arată ele la fel dar chiar nu le poţi deosebi vreodată în viaţa asta?!”.

Există nenumărate situaţii în care pentru ele, toate variantele de răspuns sunt greşite. Dacă, de exemplu, spui “da” la constatarea ei „vai, m-am îngrăşat”, asta îi va strica iremediabil ziua, seara sau noaptea. Dacă îi spui „hm…, nu mi se pare!”, înseamnă că nu eşti niciodată atent nici la ea, nici la ce se întâmplă cu ea, cum să nu ţi se pară când „cântarul spune clar, uite aici!”. Dacă spui „nu”… minţi. Ah, iar minţi! Mai sunt şi situaţiile în care constaţi nostalgic faptul că, cu toate eforturile ei, cel puţin un fel de mâncare sau desert nu seamănă cu cel de acasă de la mama. „Păi sigur. Cum să semene, ca maică-ta nu e nimeni, nu?”. Sari rapid şi dregi busuiocul, o bagi pe aia cu „de fapt e vorba de legume, nu mai sunt ca altădată… ce să facem”. Chiar dacă se supără puţin îi trece repede pentru că şi ea este sau va fi cândva mamă. Până la urmă, femeile din viaţa noastră, chiar şi prin lucrurile sau acţiunile care nouă ne par pe moment mai puţin plăcute, amuzante sau un pic agasante, sunt de neînlocuit. Nimeni nu este şi nu poate fi ca ele. Mame, bunici, soții, surori, prietene, logodnice, partenere de viață. Le ştim valoarea dar şi ele trebuie să ştie că le iubim mai mult şi mai sincer decât o pot spune cuvintele, fie ele rostite sau scrise. Şi ne asumăm vina de a nu fi repetat atât de des cât ar fi fost normal, aceste lucruri. Dulci-amărui, aspre uneori, dar atât de fine şi delicate de fapt, puternice dar cu suflet blând, aşa sunt ele şi trebuie să ştie că ne sunt dragi aşa cum sunt şi nu vrem să fie altfel, dacă le iubim. Pentru că atunci când vrei ca cineva de lângă tine să fie altfel decât poate şi decât este, nu mai e vorba de iubire, cel puţin nu una sănătoasă şi cu şanse de viaţă lungă.

Le apreciem şi pentru defectele lor, în aceeaşi măsură în care le vrem pentru calităţile lor. Iar dacă ne atrag şi defectele, atunci şansele să le lăsăm vreodată singure, prin voia noastră, sunt aproape inexistente. Faptul că le preţuim, că avem nevoie de ele indiferent pentru ce motiv sau pentru nimic, indiferent sub ce rol există în viaţa noastră, că sunt mame, soţii, prietene surori sau bunici, toate au, fiecare, un rol uriaş în viaţa noastră, cu mult mai complex decât cel pe care îl recunoaştem sau îl vedem noi. Fără ele, poveştile noastre şi înainte de ele, viaţa însăşi, nu ar fi existat. Simplu! Le mulţumim așa cum știm și putem că ne-au mai suportat încă un an care iată, e ca și trecut, și le rugăm să ne suporte și anii care vin pentru că, nu-i așa, și lor le este un pic greu fără noi.