Deşertul tătarilor

Şi ne-a dat o ţară frumoasă cu de toate: munţi, dealuri, câmpii, râuri, Dunăre şi Mare. Şi pentru că ţara trebuia populată, pe fondul cultural de la Tărtăria, unde a crescut neamul tracilor cu cel mai viteaz popor (dacii), Dumnezeu a mai presărat de-a lungul timpului sârbi, polonezi, ucrainieni, bulgari, tătari, ruşi, evrei şi ceva mai mulţi unguri şi ţigani. Ţiganii, altfel relativ uniform distribuiţi, înregistrează o concentrare în Oltenia iar ungurii (cu excepţia Bucureştiului) sunt limitaţi la spaţiul transilvan. Dacă ţiganii creează probleme mai mult prin ţările Europei pe unde hălăduiesc, cu ungurii relaţia n-a fost niciodată prietenoasă. Am făcut parte din comisia parlamentară care, imediat după revolutia din ’89, a analizat presiunile făcute asupra românilor şi exodul acestora din zonele cu populaţie majoritar maghiară. Cunoscător al problemelor inter-etnice din Transilvania sunt convins că rezolvarea necesită măsuri (inteligente şi…costisitoare) pe termen lung. Din păcate (cu excepţia perioadei comuniste) nu s-a făcut nimic în acest sens. Asta scoate în evidenţă limitele clasei politice pe întreaga perioadă post revoluţionară. De 23 de ani acumulăm tensiuni care la un moment dat vor răbufni. Posibil chiar în acest an. 2013 este cel mai riscant an după 1945 (excluzând perioada 1989-1990). În 2013 va trebui elaborată noua constituţie, după care urmează o serie de legi care să adapteze instituţiile statului la noile reglementări. Printre acestea şi reorganizarea administrativ-teritorială cu împărţirea în (opt?) euroregiuni. Există variante de lucru privind criteriile de definire a euroregiunilor: economice, geografice (bazine hidrografice), istorice, culturale, etc. Ungurii o ţin langa cu Ţinutul Secuiesc (pe criterii etnice) care ar urma să concentreze zonele cu populaţie majoritar maghiară din Harghita, Covasna, Mures, Braşov şi Sibiu. Pregătirea unui statut curios al Transilvaniei a fost făcută cu mult timp înainte. În 16 iunie 1989 prin Declaraţia de la Budapesta (semnatari: Regele Mihai, Tismaneanu, Goma, etc) se afirmă ’’Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate…. Este in folosul popoarelor noastre ca diversitatea… să fie prezervată’’. Aici este un raport egal intre Transilvania si ’’popoarele noastre’’. Oriunde ai plasa popoarele, unul in Ungaria şi celălalt în România sau amândouă în interiorul graniţelor noastre, lucrurile se încurcă foarte serios. Pregătirea marilor manifestaţii din 15 martie (Ziua maghiarilor de pretutindeni) când se vor aniversa 165 ani de la Revoluţia Maghiară este atent orchestrată chiar de către guvernul de la Budapesta. Atitudinea explicită a ambasadorului Ungariei (care a menţionat că reprezintă poziţia statului maghiar) anunţă că numărătoarea inversă a început. Despre reacţia alor noştri este mai bine să nu spunem nimic. Este,de fapt, concluzia tuturor atitudinilor oficiale. În urmă cu mult timp am văzut un film plin de învăţăminte: Deşertul tătarilor (regia Valerio Zurlini-1976). Tătarii au pîrjolit oraşul de la marginea imperiului (Ip, Treznea, Moisei, Sărmăşag etc) după care s-au retras peste deşert. Imperiul construieşte un fort (Bastiano) pentru apărare însă perioada prea lungă fără nicio ameninţare directă determină o lâncezeală în pregătirea misiunii fortului. În acest timp, sub perdeaua nopţii tătarii construiesc infrastructura unui atac în vederea unei cuceriri şi exploatări de durată a regiunii (atitudinile antiromâneşti ale echipei de hochei a României, ale lui Laszlo Tokes sau Csibi Barna, hărmălaia legată de meciul de fotbal RO-HU din 22 martie, arborarea drapelelor revizioniste pe instituţii publice româneşti, amplasarea bustului criminalului de război Albert Wass, manifestări iredentiste etc.). Filmul se termină când atacul de mare anvergura al tătarilor este declanşat. Ce s-o fi întâmplat acolo nu ştim. Ce se va întâmpla cu Transilvania vom vedea.

Alexandru Lapusan