Copilul care nu și-a dorit jucării

Nu-mi dispare din memorie imaginea unor copii pe care, ani la rând, i-am vizitat “acasă” la ei, într-o localitate din Muntenia, Valea Plopului. Un loc de poveste care ar merita nu un editorial, ci o carte, prin oamenii care „sfințesc” acel loc, prin ceea ce se întâmplă acolo, prin poveștile de viață ale fiecărui suflet care a crescut și s-a format acolo, într-un loc numit pe bună dreptate „acasă”. La Valea Plopului am fost, începând din 1992, din primul an de facultate, periodic, timp de peste zece ani. Mai târziu, cărările vieții au făcut ca vizitele mele la copiii din Vale să se rărească, însă și acum, atunci când pot, încerc să ajung în acel loc. N-am să vă povestesc despre viața de acolo, grija cu care multe generații de copii au crescut și s-au modelat sub ochii buni, îndrumarea și mai ales iubirea celor care au avut și au sub aripa lor acest centru.

Și nu e o metaforă, pentru că ei sunt considerați “îngeri păzitori” de către copii, de la cei în fașă până la adolescenți și tineri de 18 ani care își găsesc un drum în viață plecând din Valea Plopului. Cu ani în urmă, un copil care mă aștepta de fiecare dată cocoțat pe gard și cu ochii în drum până când mașina care ne aducea ajungea la poarta Centrului, mi-a spus un lucru, pe cât de simplu, pe atât de capabil să pună pe gânduri mulți adulți. L-am întrebat ce și-ar dori cel mai mult în acel moment, mai ales că se apropia și venirea lui Moș Crăciun. În mod surprinzător, răspunsul nu a fost “mi-aș dori părinți sau o mamă ori un tată”.

Semn că grija și condițiile pe care le primea, atât el cât și ceilalți, erau atât de bune, satisfăceau, desigur, atât cât se poate spune asta – nevoile, dragostea, căldura unui cămin. Evident că nimic nu se compară cu iubirea unui părinte și cu condițiile în care un copil crește într-o familie, indiferent că familia este compusă din mama și tata ori este o familie monoparentală sau are oricare altă componență, căci și aceea, în ciuda gândirii obtuze a parlamentarilor noștri, este tot o familie.

Țin minte de parcă a fost ieri: copilul de-o șchioapă – care acum trebuie să fi trecut de porțile adolescenței– mi-a spus că și-ar dori o geacă frumoasă și “care să nu-i fie mare” niște pantofi noi, albaștri cu șireturi și mai multe cărți. Cărți cu poze cu „lumea”, cu jungle, cu oceane și pești, cărți despre munți, despre locuri asupra cărora să poată să-și ațintească privirea minute în șir și în care, așa cum am dedus, să se “teleporteze”.

Înconjurat de câteva pachete de biscuiți, ciocolată, o minge de fotbal și un rucsac cu Mickey Mouse, copilul stătea și mă privea de pe marginea patului, cu mare grijă să nu șifoneze pătura pe care tot el o așezase înainte de venirea noastră. Stătea cu mâinile împreunate, ca un bătrân, și ofta din când în când, încercând să-mi spună de ce și-ar dori atât de mult haina cea nouă și pantofii albaștri. Deși am intuit, l-am lăsat să-mi povestească, înțelegând în final că are câțiva prieteni acolo în sat, care au părinți și pe care îi vede mereu lăudându-se cu haine noi. Nu existau telefoane mobile sau abia intraseră în viața noastră în acea perioadă însă acum, sunt convins că cei mai mulți copii au și aceste aparate în ghiozdane.

Asta era durerea lui cea mare și oricât de isteț era, nu reușea să capaciteze de ce el nu poate avea o haină nouă și îmbrăca mereu ceea ce scoteau din saci cei care îi aveau în grijă. Desigur, haine bune, unele chiar frumoase, însă aproape niciodată noi, cu atât mai puțin ceva ales de el. Evident, nedreptatea pe care Eidan – pentru că așa se numește băiatul din povestea mea – a trăit-o, cu siguranță, mulți ani de atunci înainte, nu a fost singura și nici cea mai mare de pe Pământ.

Copiii trebuie să fie învățați și obișnuiți cu o limită firească. Fără extreme, nici de-o parte, nici de cealaltă. Dacă această limită e încălcată din varii motive de părinți, printr-o abundență nu doar inutilă ci chiar dăunătoare, copilul nu doar că va pierde noțiunile de valoare, de sacrificiu, de prețuire, ci se va forma ca un viitor adult veșnic nemulțumit, sau mulțumit doar de o opulență constantă, mereu nouă, pe care nu și-o va permite, poate, niciodată. Din păcate, și astăzi vedem tablouri de acest gen în fața școlilor, a liceelor. Copii care coboară cu un aer de superioritate din mașini scumpe, la poarta școlilor, își etalează ultimele „gadgeturi”, se laudă constant cu obiecte și mai puțin cu ceea ce oferă, cu rezultatele lor, cu sentimentele și cu lucrurile care nu a pe ele un cod de bare și un preț. Între timp, cei care vin din familii cu posibilități materiale mai mici sau aflate chiar la limita subzistenței, trăiesc, poate fără să fie observați, adevărate drame. Suferința unui copil în fața unor exemple de acest gen este uriașă. Desigur, nu trebuie învinovățit în mod necesar un părinte care are posibilități materiale și oferă copilului zilnic, tot ce mai bun și mai scump. Fiecare își crește pruncul după cum consideră și după cum crede.

Însă dincolo de dorința de a face un bine, de a face o bucurie copilului, de a acoperi poate un neajuns sau un gol în educație, această abundență devine încet și sigur nocivă pentru viitorul copilului. Înțelegerea generozității adevărate, de genul “eu am mai mult, te rog, ia și tu”, se transformă într-o epatare cotidiană a ceea ce “eu am și tu nu ai”. Se pierd pe rând, nu doar simțul realității, respectul pentru munca celui care a dăruit un bun, înțelegerea valorii banului, a sacrificiului, ci chiar propria liniște și mulțumire sufletească. Iar cel mai grav este faptul că se pierde mulțumirea cu și pentru ceea ce ai, fiind înlocuită de pofta de neoprit pentru ceea ce ai putea avea. Știm din bătrâni că ce e mult, nu-i puțin.

Măsura este adesea secretul cel mare al fericirii, atât cât ne este dată fiecăruia, pe Pământ. A transforma orice într-un merit garantat al copilului care, chiar și fără să fi mișcat un deget, primește mereu orice solicită, sunt lucruri pe care și părintele, dar și copilul, în anii care urmează, le plătesc înzecit. Dincolo de aceste lucruri de care, poate, ar trebui să ținem mai mult cont, profit de ocazie și în numele redacției noastre le urez tuturor cititorilor noștri Sărbători fericite, sănătate, liniște, înțelegere și un An Nou în care toate dorințele să le fie îndeplinite!

 

One Thought to “Copilul care nu și-a dorit jucării”

  1. ardelean cornel

    SARBATORI FERICITE si ganduri mai bune in noul an va doresc intregului colectiv din redactia MAGAZIN SALAJAN. Citesc ziarul cu multa placere si interes.

Leave a Comment