Bazaţi-vă pe zălăuani!

În timp ce în ţară există de multă vreme, comune care au o şosea ocolitoare, o centură pe care tot traficul greu, hodorogit şi aducător de nenorociri se poate desfăşura fără să mai intoxice viaţa cetăţenilor, mai există cel puţin o reşedinţă de judeţ, care de 12 ani se screme să reuşească înfăptuirea acestei minuni. Dar de  satele care au şosele ocolitoare, ce spuneţi? Nu, nu e nicio glumă, aşa ceva chiar există în România.

Un sătuc din Prahova, prin oamenii lui dar mai ales prin grija primarului, care nu doar dă din cap şi promite ci şi face, are o şosea ocolitoare, o centură aşadar, pentru că sătenii erau disperaţi de zgomotul infernal al tirurilor, se temeau pentru viaţa lor, a copiilor dar şi a animalelor, pereţii caselor crăpau unul după altul. Şi atunci, inimosul primar din Negoieşti, ce şi-a spus: „Hai să facem o șosea ocolitoare, din cât avem, să cerem şi la împărăţie, şi să fim noi, uite-aşa, primul sat cu şosea de centură! Hai să facem să le fie bine oamenilor. Pentru ei suntem aici, pentru ei există aceste funcţii, pentru ei sunt şi banii. Iar dacă nu sunt, mergem şi batem la uşi, până îi vom primi”, sunau vorbele edilului din micul sat muntenesc. Şi după chipul şi sufletul lor, al edililor acestei localităţi cu puţin peste o mie de locuitori, s-a făcut minunea de centură. Cum-necum, au reuşit. Satul acesta este doar un exemplu mai inedit. Sunt atâtea oraşe, de municipii-reşedinţă de judeţ nu mai vorbesc, localităţi în care edilii, împreună cu factorii de decizie din judeţ, oamenii, dar mai ales împreună cu dorinţa, mobilizarea şi seriozitatea au reuşit să îşi construiască o şosea ocolitoare. La noi, de 12 ani , nu merge. Nu se poate și pace! La noi primează interesele, orgoliile, binele lu‘ ăla şi lu‘ ăla. Atât. Cetăţenii? Dă-i în mă-sa! Să se pună zălăuanii şi în genunchi, să facă bannere cu imagini apocaliptice, cu accidentele în care au pierit oameni nevinovați, cu fiare contorsionate şi cu autobuze luate pe sus de mastodonţi: ‘jaba! „Juriul” municipal sau judeţean nu a fost şi nici nu va fi impresionat. Putem să ne rugăm cu cerul şi cu pământul, să plângem, să ne dăm cu capetele de asfalt, când prindem un moment în care nu trece vreun TIR pe stradă. Să implorăm şi să mai spunem, a mia oară, că nu se mai poate şi că ne-am săturat de zgomot, de praf şi noxe, de străzi şi case crăpate şi nu mai vrem să trăim pericolul nenorocirilor de neoprit. Coşmaruri pe roţi care vin cu toată viteza, scuturând şi asfaltul şi tot ce e pe marginea lui la coborârea de pe Meseş, şi intră în ziduri, în curţi, în terase, în autobuze, în ce le iese în cale. Nu, nu aude şi nu vede nimeni. Degeaba înnebunim aici , rămânem şi ascultăm eternele promisiuni şi discursuri. Nu ne aude nimeni iar asta se întâmplă de 12 ani la Zalău. Am încercat, la fel ca fiecare dintre dumneavoastră, să înţeleg. Să văd, unde Dumnezeu ne împiedicăm, cine e de fapt Gică-contra. Dacă îi asculţi separat, fiecare are dreptate, fiecare are lecţia învăţată pe de rost, cu motivaţii şi justifcări, şi ţi-o turuie când vrei, fie că trimiţi o scrisoare, dai un telefon sau întrebi. Răspunsul e acelaşi. Că trebuie să ne mobilizăm, că trebuie să facem mai mult, că trebuie să ajungem la un consens. Copiii care se năşteau când a început saga centurii zălăuane, se pregătesc astăzi să devină liceeni. Nici nu ştii ce să faci: să plângi, să râzi, să te revolți? S-au câcâit un secol să ajungă la un consens, autorităţile noastre, cu MapN-ul şi poligonul vieţii, de ziceai că strămutăm Taj Mahal din India, la Ciumărna. Atâtea oftaturi şi ochi daţi peste cap, atâtea şedinţe şi strâmbături din nas şi cu poligonul ăsta, de-ţi vine să-i iei şi pe ăia cu caschete şi pe ceilalți, fără caschete, şi să-i întrebi dacă chiar îşi bat joc de judeţul ăsta sau doar ni se pare nouă, „prostimii”, că suntem ignoraţi. Până la urmă, cu chiu cu vai, s-ar fi ajuns la un acord pârţîit, iar poligonul, teoretic cel puţin , ar putea fi mutat. Dar când se va întâmpla asta, naiba ştie. Că nu-s nici bani, nimeni nu ne aude nici pe la Drumuri, nici la Guvern, nicăieri. Nu e nimeni, fraţilor, să dea cu pumnul în masă, să bată la uşi cu tupeu, să ceară, că nu-i nicio ruşine să ceri un lucru de care depinde siguranţa şi viaţa oamenilor din urbea ta!? Nu e nimeni oare, care să vrea, sau, dacă vrea, să poată cu adevărat să facă acest lucru pentru oraşul ăsta oricum apăsat de greutăţi, pentru oamenii de aici sau cei care trec pe la noi, care să şi facă ceea ce spune, care să-şi merite locul şi funcţia prin aceste fapte care nu rămân doar la stadiul de vorbe sau promisiuni? Nu, nu e nimeni. Nu sunt nici politicieni, nici primari, nici preşedinţi nici consilieri în stare să facă asta, ăsta este tristul adevăr! Nu există nimeni care să fie în stare să aducă ceva firesc, greu dar nu imposibil, pentru oraşul nostru. Unii au vrut, s-au zbătut, au încercat dar dacă rezultatul e tot cel pe care îl vedem, chiar nu ne încălzeşte cu nimic dorinţa lor.

Asta vom spune şi noi: că, uite: vrem, dar nu putem să-i mai sprijinim. Pe ei, oamenii politici, pe ele,  partidele politice cu filiale la Zalău sau în tot judeţul, politicienii şi candidaţii, viitorii-foşti-actuali sau ce Dumnezeu or mai fi,  şi care or începe milogeala publică peste puţin timp. Să aştepte ascultarea, aprecierea şi mai ales susţinerea cetăţeanului, că sigur zălăuanul chiar va da toate astea. Şi votul. Bazaţi-vă pe zălăuani, fiţi fără grijă, că sigur vor fi alături de voi şi vă vor vota imediat ce veţi începe să trâmbiţaţi aceleaşi scuze pentru ce nu s-a făcut, şi acelelaşi vorbe goale pentru ceea ce „se va face”! Zălăuanul va fi alături de tine, stimate politician, aşa cum şi tu eşti alături de el de ani şi ani, cu gargara, zâmbetul fals şi neseriozitatea, cel puţin în această problemă care acum ne arde cel mai tare şi una dintre cele mai grave, şoseaua de centură, rămasă de un deceniu ca o mostră judeţeană de neputinţă şi dezinteres.