Bacşiş pentru incompetenţă

Doi tineri, soţ şi soţie, se hotărăsc să servească cina în oraş. Ajung într-un restaurant, se aşează la masă şi aşteaptă vreo câteva minute bune până când se apropie cineva, într-un final, şi de masa lor. După ce dă bineţe cu o jumătate de gură, chelnerul le aşează meniurile în faţă şi se face imediat nevăzut, înainte să apuce tinerii să deschidă gura să ceară ceva de băut. După alte câteva minute, sunt întrebaţi dacă au hotărât ce vor. Ambii cer recomandări despre preparatele culinare, despre mâncarea specifică restaurantului, la care ospătarul le răspunde visător că este proaspăt angajat şi că nu are idee despre ce şi cu ce „se mănâncă” meniul. Comandă fiecare câte-un fel de mâncare şi mai că nu-l trag de mânecă pe ospătar că a uitat să le ia comanda pentru ceva de băut în aşteptarea bucatelor. După alte câteva zeci de minute li se aduce mâncarea, deja sleită. Prompt tocmai atunci când nu trebuie, se învârte în jurul mesei aşteptând să ia farfuria din faţa clientului chiar înainte de ultima înghiţitură, mormăind un „să vă fie de bine”. Alteori, farfuriile rămân să orneze masa până la plecarea clienţilor. La cererea notei de plată se schimbă placa. Îndreptându-se grăbit spre masă, cu cel mai bun rânjet disponibil, ospătarul aşează încet pe masă carneţelul cu nota de plată. Răbdător, aşteaptă să se facă plata. Şi mai răbdător este la preluarea bănetului aşteptând să i se confirme bacşişul. Primeşte mai puţin decât se aştepta sau nimic pentru „strădania lui” şi trânteşte restul la nota de plată pe masă, mormăind un „la revedere”.
Mai mult ca sigur, ospătarul sictirit, împreună cu mulţi alţii de teapa lui ar fi extrem de mulţumiţi cu tipărirea bacşişului pe nota de plată din restaurante, găselniţa reprezentanţilor agenţiilor de turism din ţară. Motivaţia lor este întemeiată: legalizarea bacşişului. Aceştia susţin că restaurantele îşi vor stabili nivelul „atenţiei” plătite chelnerilor, la zece procente din totalul de plată, şi astfel statul va colecta mai multe taxe şi impozite. Pe de altă parte, proprietarii de restaurante susţin că această măsură le va reduce clientela, implicit veniturile. În cele din urmă, bacşişul se adună la nota de plată, clientul percepând finalul de plată, respectiv costuri, preţuri mai mari.
Într-un final, cine doreşte să lase bacşiş, lasă. Bacşişul trebuie să fie benevol. Dacă a fost mulţumit de modul de servire, clientul lasă ospătarului o recompensă după cât consideră. În caz contrar, are tot dreptul să achite exact cât scrie pe nota de plată.
Doar că, în majoritatea cazurilor, bacşişul reprezintă o formă de stimulare a ospătarilor privind modul de servire. Trebuie conştientizat faptul că multe persoane, în special tinerii, aleg meseria de ospătar doar de tranzit. Fără pregătire în domeniu, îşi pun şorţul la brâu şi se perindă printre mesele pline de clienţi. Indiferenţa şi atitudinea ironică nu fac altceva decât să indispună clienţii şi să-i îndrepte spre alte localuri. În aceste cazuri, bacşişul are rolul de a stimula ospătarii să-şi facă meseria astfel încât să se respecte principiul „clientul nostru – stăpânul nostru”.
În alte state, se pare că bacşişul îşi spune cuvântul. În Egipt, bacşişul e de 5-10 la sută din sumă şi, de obicei, se află deja în nota de plată. În Israel, bacşişul e de asemenea cuprins în notă, dar se obişnuieşte să se adauge ceva pe lângă suma cerută. Brazilia e o altă ţară unde, teoretic, nu trebuie să dai bacşiş, fiind inclus în nota de plată. În Canada se impune un bacşiş de 15-20 la sută. Angajaţii hotelieri se aşteaptă să primească între 10 şi 20 de dolari. Bancnotele americane sunt apreciate, nu însă şi monedele.
În Mexic se lasă la restaurant circa 10-15 la sută din valoarea mesei, peste notă. În Franţa, dacă pe nota de plată ori factura scrie „service compris” nu e nevoie de un bacşiş. În Marea Britanie, dacă bacşişul nu e inclus în nota de plată, se aşteaptă să fie plătit separat. În general, la restaurant se lasă între 10-15 procente din valoarea mesei.