Popas duhovnicesc: Răsărit de soare

Prinși fiind în rutina activităților noastre zilnice sau aflându-ne de multe ori sub presiunea imperativă a realizării unor lucruri ce țin de specificul nostru profesional, uităm de faptul că ziua începe prin răsăritul soarelui ce aduce lumina zilei. Pentru marea majoritate acest lucru este o banalitate, noi știm că soarele trebuie să răsară, să fie pe bolta cerului fără ca noi să mai filosofăm pe această temă. De altfel lucrul acesta se întâmplă în fiecare dimineață, așa că nu-i nimic ieșit din comun.
Fiind într-o scurtă vacanță pe litoral, am putut observa că una din atracțiile turiștilor e și aceea de a vedea răsăritul soarelui. Încă de la sosirea pe malul mării, ești asaltat cu această întrebare: Ai văzut răsăritul? Astfel că te simți, chiar dacă nu ți-a fost stârnită curiozitatea, oarecum obligat să dai curs acestui demers. Încă din bună vreme, când zorile dimineții încearcă să risipească umbra nopții, mulțimi de oameni scrutează cu privirea linia orizontului, adică acel loc unde marea atinge cerul. Aici nu sunt obstacole care să blocheze privirea să ajungă până la ,,marginea pământului”. Spectacolul care urmează este mirific. La început linia orizontului parcă se aprinde, un foc pârjolitor pare a veni pe apele mării înspre țărm, iar resturi din negurile nopții se aprind într-un roșu incandescent. Totul este învăluit într-o lumină încă neclară care pare să ascundă o taină. Având în față această panoramă, mi-a venit atunci în minte începutul unei colinde populare ce o cântam când eram copil: ,,La roșu la Răsărit/ Este-un pom mândru-nflorit”, cel puțin eu, nu știu dacă vreodată mi-am pus problema culorii de la răsărit, dar am înțeles abia acum că bătrânii știau în ce lumină răsare soarele, sau că dincolo de această lumină sau în spatele ei se află Creatorul.
De regulă soarele este orbitor prin strălucirea sa, nu te poți uita la el, la răsărit însă îl poți privi în față, îl vezi cum ,,se naște” din mare și cum se desprinde de aceasta căpătând totodată putere și strălucire. Extaziat fiind de această priveliște ce se desfășura înaintea ochilor mei, m-am gândit la înțelepciunea textelor liturgice care Îl numesc pe Hristos ,,Soarele Dreptății” sau ,,Răsăritul răsăriturilor” sau ,,Cel ce ne-a arătat nouă lumina” etc. Răsăritul în accepțiunea creștină, nu este doar o simplă poziționare geografică (mă refer la orientarea bisericilor cu altarele spre răsărit) ci este orientarea atentă cu dorința de a nu pierde șansa relației cu Dumnezeu. Așa cum soarele poate fi privit la răsărit fără să orbească, la fel stau lucrurile și în relația cu Dumnezeu. La început Dumnezeu vine cu mijloace empirice descoperindu-și dragostea, totul părând a fi perceptibil, dar cu cât întreții mai mult acest dialog cu El, te vei trezi pe un Tabor plin de lumină în care nu poți vedea fața lui Dumnezeu dar trăiești intens bucuria prezenței Lui.
În Răsărit pare să fi fost și grădina Raiului, privind într-acolo, trăim nostalgia paradisului pierdut care aprinde în noi dorința mai puternică de a moșteni împărăția lui Dumnezeu. E adevărat că soarele poate fi privit și la apus, dar atunci trăiești tristețea efemerității pământești, sau spiritual vorbind, trăiești nostalgia luminii dumnezeiești pe care ai trăit-o oarecând și din care au rămas doar palide tușe de lumină. Dacă vreodată ajungi într-o asemenea postură, nu deznădăjdui, gândește-te că Hristos ,,Soarele Dreptății”, poate răsări din nou în viața ta în măsura în care iubești Lumina.
Cu toate că la mare fiecare răsărit de soare este spectaculos, am observat că cei mai mulți semeni de-ai noștri, trăiesc intens mai mult noaptea decât ziua. De aceea inevitabil m-am întrebat: Dacă într-o dimineață n-ar mai fi un răsărit de soare, am mai iubi oare la fel de mult întunericul…?

pr. Augustin Câmpean