NAPOCA FOLK FESTIVAL a adunat la Cluj-Napoca 66 dintre cei mai importanţi folk-işti ai ţării

Între 26 şi 28 Octombrie, toată crema folk-ului românesc şi-a dat întâlnire la Cluj-Napoca, mai precis la Casa De Cultură A Studenţilor (CCS) şi la Biblioteca Centrală Janis (BCJ), pentru a înfâptui ceea ce avea să fie prima şi ultima ediţie a festivalului Napoca Folk Festival. Spun „şi ultima” nu datorită faptului că festivalul s-ar fi dovedit a fi un eşec, ci, chiar dimpotrivă, pentru că, datorită interesului deosebit arătat atât de publicul spectator, cât şi de sponsori sau de partenerii media, festivalul va purta pe mai departe denumirea de … NIFF, adică Napoca International Folk Festival. Dacă interesul din afara Clujului, în cadrul ediţiei inaugurale, s-a limitat la public şi la ţara noastră, pentru anul viitor, există deja confirmări ale unor artişti din străinătate, precum şi premise ca publicul prezent să aibă mai multe naţionalităţi.

 De fapt, festivalul a debutat Joi, pe 25 Octombrie 2012, odată cu organizarea, în Janis La Stuf, a Galei Tinerelor Talente clujene, la care au încântat publicul artisti mai puţin consacraţi la nivel naţional, dar extrem de iubiţi în rândul publicului clujean: Adriana Andreica, Alexandra Sidor, Roxana Zăpârţan, Mara Bisziok, Alexandru Kutas, Claudia Ciobanu şi grupul Clasic Folk.

În adevăratul sens, festivalul a debutat Vineri, la ora 18:00, cu prestaţia localnicilor Ioan Onişor, Ionuţ Mangu, Răzvan Krivach şi Roxana Zăpârţan, care, deşi sunt binecunoscuţi publicului clujean amator de folk, tot s-ar putea spune că l-a impresionat, prin simplul fapt că toţi cei 4 cred că sunt născuţi să binedispună audienţele, întrucât maniera lor de interpretare este una modernă, mişcând folk-ul către rap, hip-hop, elemente de folclor şi chiar către muzici mai supărate.

Maria Gheorghiu rămâne o artistă iubită de public, chiar dacă anii au trecut şi peste ea. Cântece precum „Floare De Vârtej” sau „Curcubeu” vor rămâne pe vecie îndrăgite de public.

Adrian Ivaniţchi a venit de la Sighişoara special pentru a ne povesti despre „Arsura” pe care „Amintirea Paradisului” i-o provoca pe vremea Cenaclului Flacăra.

Vali Şerban a venit de la Alba Iulia, însoţit fiind de Marius Pop. Consider că a fost unul dintre cele mai reuşite concerte ale festivalului, timbrul său vocal grav şi vocea baritonală impresionându-mă şi ele, pe lângă ataşamentul său incontestabil la Ardeal, dovedit în piese cum ar fi „Ultimul Lup” sau „Toamnă La Cluj”.

Andrei Păunescu va purta, probabil, pe viaţă crucea comparaţiei cu părintele său. La Cluj, în chiar minutele dinaintea festivalului, a lansat un volum, primirea lui fiind călduroasă atât la lansare, cât şi la concert. Deşi am avut ocazia de a-l urmări de nenumărate ori, am simţit o vibraţie aparte când am auzit, în premieră, interpretarea live a piesei „Haide Mamă, Haide Tată”, piesă care mi se pare un punct de reper în repertoriul său. Desigur că piesa aşteptată cel mai mult de public avea să fie „Mahala”, dar foarte gustată s-a dovedit a fi şi „Iobag La Patron, Iobag La Stat”.

Bistriţeanul Florin Săsărman, alături de claviaturistul Alexandru Filip, aveau să încheie prima parte a recitalurilor de la Casa De Cultură A Studenţilor, cu piese cum ar fi „Muchia De Cuţit”, „Amintiri” sau „Cu Iisus În Celulă”.

După o binevenită pauză, pe scenă a poposit, de la Bucureşti, Eugen Avram, cu părul său … lipsă! Desigur, am făcut o referire la cel mai celebru cântec al său – „Cântec Despre Tine”, dar publicul a apreciat în mod deosebit şi alte piese, precum „Mâini Pentru Mâine” sau „Mi-e Dor De Tine”.

Primul „greu” al serii de Vineri avea să fie Ducu Bertzi, care a venit însoţit de violonistul moldovean Mihai Neniţă. Cei doi au făcut pe plac publicului, fiind primii care au cântat exclusiv piese cunoscute de toată sala, dintre care aş aminti „Şi De-Ar Fi”, „Săracă Inima Mea”, „Suflet Fără Chei” sau „M-am Îndrăgostit Numai De Ea”.

A urmat concertul lui Vasile Şeicaru, acompaniat de clăparul făgărăşan Victor Hoajă. Dacă în mai toate celelalte cazuri de pe parcursul ambelor seri am considerat că acompaniamentul fiecărui artist solo este un plus nu neapărat necesar, ei bine, Vasile Şeicaru a sunat mult mai bine acompaniat de clapă. Au fost primele momente când, pe acordurile unor piese precum „Antiprimăvara”, „Din Prea Mult Sau Prea Puţin”, „La Adio, Tu” sau „Banu-i Ban”, publicul s-a ridicat în picioare şi a cântat, astfel, pe aproape întreaga durată a recitalului.

Un moment ce-avea să ne stârnească curiozitatea multora avea să urmeze, pentru că mai nimeni nu ştia mare lucru despre Vacanţa Muzicală. Radu Pietreanu, celebrul membru al grupului umoristic Vacanţa Mare, a găsit, alături de claviaturistul Cristian Pup de la trupa Cargo şi de chitaristul Mihai Napu o formulă de folk, hai să-i zicem… tragi-comic, inspirat din realităţi ale vieţii sociale românesti, sub aspectele ei plăcute şi mai puţin plăcute. A fost un recital bazat în măsură semnificativă pe improvizaţie şi pe relaţionare cu publicul.

Ultimul concert al serii la CCS avea să îi aparţină lui Mircea Vintilă, care a venit însoţit de colegii săi din trupa Brambura. Timp de aproximativ 45 de minute, cei 6 au interpretat piese binecunoscute din repertoriul fostului membru Pasărea Colibri, cum ar fi „Închis În Paradis”, „Noros Cecer”, „Strada Popa Nan”, „Constantin şi Veronica”, „Miruna” sau „Hanul Lui Manuc”.

Concertele au continuat, într-o atmosferă mai degajată, dar înghesuită, în Biblioteca Centrală Janis, cu toţi artiştii care au performat pe scena CCS. Asemenea celorlalte seri si nopţi de concerte, recitalurile din BCJ s-au încheiat după ce au început să circule autobuzele, în ziua următoare.

Sâmbăta am început-o cu timişoreanul-prin-adopţie Vasile Mardare. Şi mi-am îngroşat, cu această ocazie, o idee pe care mi-o creionasem în prima zi de festival: concertele artistilor mai puţin populari – pe care, personal, le-am aşteptat mai mult decât pe cele ale „consacraţilor” – chiar mi-au trezit mai mult interes decât reascultarea unor piese auzite de nenumărate ori „live”. Mi-au plăcut foarte mult şi Vasile Mardare, şi reşiţeanul Cristi Buică, în special prin sinceritatea interpretărilor, remarcabilă în piese cum ar fi „Cabana”, „La Despărţire” sau „Iarna În Ardeal”, respectiv „Ochii Ei” sau „Decontul Final”.

De la cei de la Fără Zahăr, stiam că nu mă puteam aştepta la mai mult decât „haz din orice”! Şi ne-a fost suficient, căci, trecând peste farmecul de moment al audierii acestor frumoşi nebuni ai marelui oraş Dorohoi, am rămas cu toţii cu „înaltele” lui Bobo Burlăcianu, care cred că s-au auzit până-n `naltul cerului! În special, cei mai tineri le-am gustat concertul.

Ovidiu Mihăilescu a încheiat prima parte a recitalurilor. Un bun prieten de-al meu, dar pe care nu am avut niciodată ocazia să-l văd cu prestează pe viu. „Imperfect”, „Loto” sau „Tânăr Şi Liber” sunt câteva dintre titlurile pieselor pe care Ovidiu le-a cântat Sâmbătă seara.

După pauză, Magda Puskas, fosta voce din celebrul duet feminin „Ecoul”, ne-a oferit unul dintre cele mai grozave recitaluri de la această ediţie. Am mai văzut-o de multe ori pe Magda, dar niciodată în această formulă. Cred că echipa de muzicieni de care dispune la ora actuală i se potriveşte cel mai bine, pentru că, împreună, impregnează un alt stil, chiar şi pieselor mai vechi ale Magdei.

Bobo Burlăcianu a revenit pe scenă, însă, de data aceasta, a însoţit-o pe Ada Milea, într-un spectacol dominat de neconvenţional. Cei doi formează un cuplu pe scenă de mai mulţi ani, însă a fost o surpriză pentru toată lumea să o vedem pe Ada însoţită de Bobo la NFF. Au oferit 30 de minute de nebunie artistică. O nebunie frumoasă!

Marius Baţu a oferit, probabil, cel mai bun concert al serii. Fostul membru al celebrului duet „Poesis” a încântat publicul cu vocea sa caldă şi pătrunzătoare, dar şi cu piese precum „Cea Mai Frumoasă Floare”, „Tu Ai Vândut Marea” sau, desigur, „Cântec Şoptit”.

Pe Dinu Olăraşu îl apreciez extrem de mult, pentru prolificul unei activităţi culturale multilateral dezvoltată: ca poet, ca textier, ca şi cantautor. Atunci când textierul coincide cu interpretul şi cu compozitorul unei piese, aceasta îmbracă o altă profunzime. Iar, prin piese precum „N-ai Nevoie De Foarte Multe”, „Ploaia” sau „Sună-mă Noaptea”, Dinu a demonstrat cum nu se putea mai bine acest lucru.

Florin Chilian … un artist contestat, atât sub aspectul mesajului transmis prin pies, cât şi în ceea ce priveşte viaţa sa personală! În opinia mea, muzica născută de Florin nu prea se asemuie a fi folk. Lăsând gusturile muzicale laoparte, am apreciat alegerea pieselor spre a fi interpretate: „Zece”, „Iubi” sau „Chiar Dacă”. Cu precădere, piese de pe primul album al artistului.

Ultimii artişti ai serii la CCS au fost cei de la Emeric Imre Set. O adevărată şi veritabilă portavoce a şcolii de folk de la Cluj, Emeric Imre a pus bazele unui supergrup, avându-i pe Adelina Boloţ la voce, pe Răzvan Krivach la chitară, pe Gabi Ghitta la clape şi pe Sorin Zamfir la tobe. Emeric Imre sună sensibil diferit alături de trupă, dar sună grozav şi cu acompaniamentul acesteia, şi solo. Pe parcursul a circa 45 de minute, am avut „Oraţii De Nuntă”, „Jurământ”, „Condamnare”, „Bună Varianta Rea” sau haioasa „Scrisoare Supărată”.

La fel ca în prima zi de festival, toţi artişti şi-au continuat prestaţiile în BCJ, într-o atmosferă mai destinsă, deci mai propice desfăşurării unui astfel de festival.

Duminică, în, din păcate, ultima zi de festival, la ora 18:00, a urcat pe scenă Dan Vană, fondatorul şi „creierul” celebrei Tabere de Folk din oraşul său natal, Calafat. Cu un pronunţat şi incofundabil accent oltenesc, a cântat piese cum ar fi „Steluţe În Genele Ei”, „Cu Prostii Şi Nebunii” sau „Când N-ai Să Mai Fi A Mea”, piese care denotă excelente calităţi de cantautor pentru Dan Vană!

A urmat Tavi Bud, de la Satu Mare- un artist pe care îmi doream extrem de mult să îl văd, pentru că, alături de Cristi Buică şi de Vacanţa Muzicală, este singurul din întregul festival pe care nu am avut în prealabil ocazia să îl văd. Mai mult, spre deosebire de ceilalţi doi menţionaţi, îl ascultasem în înregistrări pe Tavi Bud şi îmi chiar pusesem speranţe în concertul lui, fiind convins că vocea lui mă va câstiga. Acompaniat fiind de orădeanca Adina Ignat, Octavian Bud a oferit un recital mai mult decât agreabil, care a cuprins, în cam jumătate de oră (cam în jurul a jumătate de oră s-a învârtit durata concertelor de la CCS) piesele sale cele mai cunoscute: „Niciodată”, „Te Mai Iubesc Şi Te Mai Cânt, Femeie” sau „De-a Copilăria”.

Au urmat Ţapinarii, trupă care, de câteva zile, se bucură de un nesperat succes, în rândurile unui nesperat public: sunt autorii versurilor făcute celebre de galeria echipei Steaua Bucureşti: „Sunt fericit / Şi mă simt bine, / Sensul vieţii l-am descoperit / Întâlnindu-te pe tine”. În cadrul NFF, Adrian Tănase şi Cosmin Covei au cântat ceea cea autoconsideră ca fiind „folk alternativ”, în piese precum „Sunt Fericit”, „Un Ungur Mic”, „Eşti Frumoasă, Dar Te Strică Faţa” sau „Şi Zeii”.

Pe nemţeanul Adi Beznă îl mai văzusem de câteva ori, dar, însoţit de Cătălin Ungureanu din Iaşi, nu a mai cântat niciodată aici. Piesa „Cu Lupii Laolaltă” o putem fără reţineri cataloga drept un veritabil imn al acestui festival, fiind extrem de bine primită de public, atât la CCS, cât şi la BCJ. Pe lângă aceasta, şi alte piese, precum „Zădărnicie”, „La Fierărie” sau „Cafeaua Are Gust De Zaţ” s-au bucurat de o largă apreciere. Este un artist care consider că îşi poate face mai apropiat simţit mesajul într-un cadru mai restrâns, fapt dovedit şi de modul în care a fost primit la BCJ.

Duminică nu am avut parte de pauze – un incovenient, dat fiind faptul că concertele s-au întins pe o durată de aproximativ 5 ore! Prin urmare, turdeanul Adrian Sărmăşan şi clujeanul Laszlo Kovacs – unul dintre cei mai buni chitarişti actuali ai Clujului – au succedat rapid pe scenă. Piesele interpretate de aceştia fac parte de pe cel de-al doilea album lansat de artist până în prezent, intitulat „Visez De-nnebunesc”: „Dacă Vrei”, „Scrisoare”, „Dacă Tu Nu Ai Fi” sau „Să Redevenim Copii”.

A urmat Focul Viu, o excelenta trupă băimăreano-târgmureşeano-sălăjeană, născută, însă – unde se putea oare mai bine – în Reghin, adică în orasul în care pădurea dă glas muzicii! Da, parte a acestei trupe provine – poate nici n-aţi crede! – din judeţul nostru, Sorin Taloş (voce) fiind originar din Aluniş şi absolvent de studii liceale la Cehu Silvaniei! Focul Viu este un nume de referinţă în ceea ce priveşte muzica de haiducie, interpretând o muzică ce, mai degrabă, s-ar potrivi a fi ascultată în jurul unui foc de tabără sau într-o căldare, decât într-o sală cu auditoriu larg! Piese precum „Tristă Fiară”, „Ţara De Peste Veac” sau, desigur, „Dacii Liberi” – poate cea mai cunoscută piesă din repertoriul lor – au prins mai bine publicului tânăr şi boem din BCJ decât celuia mai conservator, să-i zicem, de la CCS.

A urmat ceea ce, personal, consider că a fost cea mai bună reprezentaţie de pe întreaga durată a festivalului. Nicidecum subestimând valoarea celorlalţi artişti prezenţi la festival, dar, pur şi simplu, muzica şi prestaţia pe de-a-ntregul a Zoiei Alecu a fost singura care cu-adevărat m-a pătruns până în măduva oaselor! Cu o excelentă comunicare cu publicul, dovedită prin desele veniri în faţa acestuia, cu o voce pătrunzătoare, cu vână în priceputa-i mânuire a celor şase corzi, cu un spirit parcă mereu tânăr şi cu un suflet care, trecând dincolo de aparenţele unei înfăţişări fizice rebele, dovedeşte extrem de multă sensibilitate, Zoia Alecu ştiam de la bun început că va aduce o pată de culoare aparte acestui festival, din experienţele concertelor acesteia la care am mai luat parte. Probabil că singura piesă ceva mai familiară celora prezenţi a fost „Vino Aici”, dar, până la această ultimă piesă, Zoia şi-a câştigat publicul de partea sa, chiar dacă acesta nu cunoştea versurile unor cântece precum „Încă Un Tren”, „Să Fi Fost” sau „Lasă-ţi Mâna În Mâna Mea”.

Nicu Alifantis e un domn! Şi e un domn adorabil, care impune respect în tot ceea ce face! Fie că vorbim de cele 113 (!) piese de teatru sau de cele 12 filme a căror muzică îi aparţine, fie că vorbim despre genialitatea cu care îl scrie în cântec pe Nichita, fie că vorbim de complexitatea muzicală nespecifică folk-ului (dar „atât de” specifică lui!), fie că vorbim de cele 7 piese de teatru în care a şi jucat, Nicu Alifantis impune cel puţin acelaşi respect pe care el ni-l oferă! În solemnitatea-i determinantă, Nicu Alifantis citeşte, parcă, gânduri, unele cu anticipaţie, şi le transpune graţios pe portativ, în asentimentul chiar şi al acelora care nu se regăsesc printre cei cu sufletul purificat de muzica sa! I-aş asculta toate piesele, fără a mă clinti locului şi fără a mă plictisi câtusi de puţin! Cu un stil unic de „zdrăngănire”, cu sobrietate în tot ceea ce face, simte şi arată, Nicu Alifantis este mai mult decât un reper – este un exemplu! „Inscripţie Pe Un Inel”, „Ploaie În Luna Lui Marte”, „Balada Dromaderilor” sau „Ce Bine Că Eşti” sunt doar câteva dintre titlurile pieselor care au răsunat Duminică, însă doar pe scena CCS-ului, Nicu Alifantis şi Zoia Alecu fiind singurii invitaţi ai festivalului care nu au susţinut recitaluri şi la BCJ.

Printre multe feţe întristate de o despărţire care, Vineri, nu cred că prea multă lume putea s-o considere ca fiind prea rapidă, ţinând cont că am fost „supuşi” – noi, cei mai cu noaptea-n cap – la peste 27 de ore de concerte, pe parcursul a doar 3 zile – lui Mircea Baniciu, lui Teo Boar şi lui Vlady Cnejevici le-au revenit onoarea de a încehia această primă (şi ultimă, după cum am menţionat în chiar începutul articolului) ediţie de NFF! Ultimul concert al festivalului a fost primul în care publicul s-a ridicat, pe aproape întreaga sa durată, în picioare, şi a fredonat versuri accesibile oricui, de la „Vara La Ţară”, la „Andri Popa”, la „Nunta”, la „Mica Ţiganiadă” sau la „Eşarfa În Dar”.

Mulţi dintre noi ne-am fi dorit ca acest concert, ca de altfel întregul festival, să continue. Ca un paradox, cu cât timpul trecea, cu cât zilele se scurgeau, parcă ne doream cu toţii să ne fie administrate mai numeroase doze de muzică de calitate! Cu toţii cei prezenţi, am rămas cu lucruri pe care puţini dintre noi aveau cutezanţa realistă de a le crede că li se vor înfăptui, cândva în această viaţă, înainte ca NFF să prindă contur.

În ceea ce priveşte concertele de la Biblioteca Centrală Janis, nu voi stărui printre prea multe detalii, din lipsă de spaţiu şi de oportunitate, acestea fiind asemănătoare în multe privinţe celora de la Casa De Cultură A Studenţilor. Menţionez faptul că atmosfera de la BCJ a fost mai caldă, mai pătimaşă chiar pentru unii sau, altfel spus, mai apropiată unor astfel de muzici, cel puţin sub aspectul însufleţirii boeme. S-a cântat pentru public şi din public – cea din urmă nu s-a întâmplat şi la CCS. În orice caz, publicul a avut spaţiu (nu prea generos, e drept) pentru a se desfăşura în voie, acesta fiind avantajul major al evenimentelor de club. Sigur, confortul a fost departe de a fi cuvânt de ordine aici, dar, dat fiind faptul că publicul prezent era jun, nu cred că acesta a fost un impediment serios, în viziunea celora prezenţi. După cum preconizam, BCJ a fost spaţiul în care s-au consolidat sau legat prietenii nu numai în public, ci şi între artişti, unii dintre ei oferind reprezentaţii ad-hoc, prin acompanierea unor alţi artişti programaţi a cânta. Chiar dacă concertele au luat sfârsit, în fiecare noapte, undeva în jurul orelor 04, petrecerea pe drept cuvânt se poate afirma că a avut loc fără oprire, cârciuma fiind deschisă în regim non-stop.

Nici urmă de oboseală fizică sau de orice alt fel, după 3 zile şi nopţi în care gândul nu mi-a stat la nimic altceva decât la oportunitatea de a vedea, laolaltă, artişti pe care clujenii au şansa de a-i vedea, în fiecare Joi, în cadrul Joilor De Folk din clubul Janis La Stuf, dar separat! Dovedind potenţă în a organiza festivaluri internaţionale de film sau spectacole sportive de rang european, Clujul avea si are nevoie şi de evenimente muzicale de amploare, care să adune si cantitativ (nu numai calitativ) artişti de renume din ţară şi chiar şi din străinătate, iar perspectivele pentru ceea ce, în Februarie şi în Mai 2013, se doreşte a fi Napoca Rock Festival şi Napoca Jazz Festival au deja un fundament solid.

Tudor Bolgar