Corneliu Coposu despre cenzura presei în perioada interbelică

În ziarul „România Nouă” din Cluj, unde şi-a început cariera jurnalistică, Corneliu Coposu a publicat o serie de articole referitoare la cenzura presei din perioada respectivă. După un articol al autorului, am intitulat capitolul al II-lea al volumului Din cele trecute vremi și anume „Cenzura, eterna poveste”. Este un capitol în care am grupat toate articolele scrise de Corneliu Coposu dedicate cenzurii presei și a libertății de exprimare. De asemenea, Corneliu Coposu redă, pe larg, procesul de presă al colegului său Nicolae Buta, din care transpare formațiunea sa de jurist. În articolele „Statistică”, publicat la 2 ani de la apariția ziarului și „Recapitulare”, la 4 ani de la apariție, realizează un adevărat bilanț negativ al cenzurii la care a fost supus ziarul „România Nouă”. Impresionează munca de documentare deosebită pe care a efectuat-o autorul în elaborarea acestor articole. El redă, în cifre, numerele interzise, cele confiscate, chiar și numărul de rânduri și cuvinte tăiate de cenzură. Aflăm că în cei 4 ani de când apărea ziarul „România Nouă”, respectiv 1933-1937, „foarfeca regimului”, cum numește autorul cenzura, a fost deținută de nu mai puțin de 10 cenzori, dintre care 3 au fost magistrați militari, 2 ofițeri activi și 5 funcționari din Administrație, Poliție și Siguranță. Cu toate obstacolele întâlnite, autorul subliniază că „însuflețiți de aceleași nădejdi” ca la început, ziariștii de la „România Nouă” mergeau înainte, „pe drumul credințelor” lor. Corneliu Coposu ia atitudine față de suspendarea gazetei „Unirea” din Blaj, care avea profil religios. Vestea era „de necrezut” și a produs „o impresie penibilă în cercurile clujene”. Nu se mai pomenise niciodată, până atunci, să fie suprimată vreo gazetă religioasă. Autorul îl acuză dur pe prim-ministrul liberal Gheorghe Tătărescu pentru această măsură, considerând că țara noastră se găsea, în această privință, „pe urmele lui Hitler” sau a sovieticilor. Nu dorea ca intervenția lui să fie interpretată ca o politică confesională, deoarece „Unirea” era foaia bisericească a românilor greco-catolici, confesiune căreia îi aparținea și el.
Subliniază că ar fi luat aceeași poziție tranșantă și dacă ar fi fost vorba de un ziar ortodox, romano-catolic, protestant sau musulman. Consideră că prin suspendarea ziarului „Unirea” s-a violat, pe lângă libertatea presei, garantată prin Constituție, libertatea cultului. Cenzura constituie, în concepția lui Corneliu Coposu, „eterna poveste” și era „o condiție sine qua non a guvernării” (liberale, la vremea respectivă – n.n.). Presa liberă era incomodă pentru guvern, deoarece influența „spulberarea întunericului și trezirea conștiințelor adormite de scârbă și plictiseală sau de mirajul puterii”. Din această cauză „i s-a pus călușul preventiv pentru a se acoperi păcate grele, de neiertat, a căror biciuire ustură pe cei răi”. Subliniază că ziarul „România Nouă”, începând cu primul său număr, a luptat fățiș cu cenzura care prindea „tot mai mult teren”. Acuză lipsa de obiectivitate a cenzurii și că „la troaca îndestulărilor de sus” se ospătau „marea mulțime a impostorilor mărunți”, care făceau jocul puterii. Guvernul liberal a introdus un regim al „stărilor excepționale”, sub care se ascundeau „toate mizeriile mici sau mari”. Corneliu Coposu consideră că cenzura era un „instrument de guvernare pentru incapabili și hoți”. Mai mult, este „ca o instituție umilitoare, provocatoare și odioasă”.
Pe Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul care a introdus starea excepțională și cenzura îl consideră „fruntașul batalionului de păpuși și dictatorul de aparență, cu glas de bariton”. Totuși, își exprimă speranța că „povestea cenzurii” va înceta și „va rămâne un capitol trist în istoria politicii de după război”. Din păcate, a rămas numai cu speranța. Peste numai o lună de la publicarea articolului era prelungită starea excepțională și cenzura pentru încă un an. În articolul intitulat „Datoria presei”, Corneliu Coposu subliniază că nici măcar majoritatea liberală nu era de acord cu această măsură abuzivă și doar după amenințarea tăierii diurnei, cei 163 de „mameluci” au votat legea. Autorul articolului se arată indignat de declarațiile ministrului de Interne, Ion Inculeț, care afirmă că nu exista „conștiință cetățenească pentru a se putea trăi fără cenzură”. În acest context își pune întrebarea firească: care este datoria presei? A presei „conștiente”, care reprezenta „adevăratele interese ale țării” și nu a „fițuicilor subvenționate gras din fondul Ordinei Publice”. Articolul „Așteptând legea presei” este o frumoasă alegorie între împărăteasa cea urâtă și puterea politică din vremea sa. Uitându-se în oglindă, împărăteasa (puterea – n.n.) și văzându-și „făptura-i urâtă” a ordonat distrugerea tuturor oglinzilor din țară, adică a presei, prin introducerea stării excepționale și a cenzurii. Autorul subliniază că se găsea în pregătire o lege a presei, „care va încătușa și fărâma de libertate de care se mai bucură slujbașii condeiului; legea care ne va înlănțui mâinile, îndemnate să scrie frumos, pe hârtie oficială; care va posta sentinele înarmate, la ușa redacției, și va atârna, în spatele fiecărui gazetar, povara sancțiunilor neîngrădite, ale codului penal”.
Referitor la rolul important jucat de presă pentru a nu se devia de la un regim democratic, Corneliu Coposu, la fel ca alți jurnaliști și nu numai, consideră că presa reprezintă „oglinda cea mai fidelă a societății”, dar ea fusese „încercuită de draperiile cernite”, prin introducerea stării excepționale și a cenzurii. Totuși, chiar dacă s-au spart „oglinzile împărăției”, consideră că „chipul pocit” al neregulilor și abuzurile guvernanților va fi reflectat cu orice preț de presă, în ultimă instanță „cu luciul spadei”. Corneliu Coposu constată, cu durere, că presa românească era foarte slab reprezentată în Ardeal și Banat, față de cea minoritară. Existau nu mai puțin de 40 de cotidiane maghiare și germane și doar 9 românești, „spre cinstea populației minoritare”, spune autorul. El nu dorește ca afirmațiile sale să fie interpretate greșit, ca un act de șovinism, ci exprimă o realitate dureroasă a populației majoritare dezinteresate. Pe când minoritarii aveau „deplin formată conștiința cetățenească și națională, românii erau „puțin iubitori de slovă scrisă”. Nu era de acord, însă, cu „refugiul în trecut peste care s-a tras odată cruce” al gazetelor minoritare care țineau cu orice preț să-și etaleze pe frontispiciu vechea denumire de dinainte de 1918. De aici și titlul relevant al articolului: „Nimic nu s-a schimbat”. Autorul acuză vehement indolența celor chemați să apere demnitatea țării noastre. În anul 1938 renumitul ziar românesc „Gazeta Transilvaniei” sărbătorea centenarul.
Era un eveniment jurnalistic deosebit pentru cel mai vechi ziar românesc și pentru întreaga suflare românească din Ardeal. Într-un articol dedicat importantului eveniment, Corneliu Coposu amintește că în anul 1838 George Barițiu „a rupt, din sufletul său mare, slovă de foc, cutremurată de simțire românească” și a editat, în Țara Bârsei, la Brașov, „cea dintâi pagină de ziar ardelenesc”. El a reflectat, de-a lungul timpului, „epopeea” românilor ardeleni și a purtat „făclia scânteietoare a idealurilor noastre” și a depănat necontenit „firul roșu al unui vis neîmplinit”. La această operă istorică au contribuit foarte mulți condeieri, „așezați în raftul de cristal al veșniciei”. Împlinirea centenarului „Gazeta Transilvaniei” a reprezentat „un moment duios de aducere aminte” și de cinstire a memoriei tuturor condeierilor care trecuseră „în zodie de lumină”, după ce au arătat cărarea celor mulți. Sărbătoarea era umbrită, după părerea autorului, de realitatea momentului. Țara se găsea la scurt timp după instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, care a înăsprit cenzura și interzis ziarele. Printre ele s-a găsit și „România Nouă”. Așadar, era unul dintre ultimele articole publicate de Corneliu Coposu în coloanele acestui ziar. Datorită contextului politic, subliniază autorul, „notele sărbătoririi” au semănat „cu melodiile funebre”. Era prohodul presei românești interbelice, iar autorul acuză conducerea ziarului brașovean că „și-a aruncat condeiul la picioarele celor ce îi cântă osanale”, adică noii puteri.
Sunt doar câteva exemple din cele aproximativ 200 articole de presă pe care Corneliu Coposu le-a publicat în ziarul „România Nouă” din Cluj, în perioada de început a carierei sale jurnalistice. Noi le-am descoperit la Biblioteca Universitară Centrală „Lucian Blaga” din Cluj, le-am cules, analizat, structurat pe tematici și le-am pregătit pentru tipar în volumul pe care l-am intitulat Din cele trecute vremi. Sperăm că el va vedea cât mai curând lumina tiparului, fiindcă în articolele amintite regăsim „zugrăvită” o epocă, la care ne raportăm, care a avut părțile ei bune, dar și mai puțin bune. Este vorba de perioada dintre cele două războaie mondiale.
Autor: Marin Pop

(articol apărut în revista “Caiete Silvane”)

One Thought to “Corneliu Coposu despre cenzura presei în perioada interbelică”

  1. Obiceiuri liberale

    Seniorul este actual. Și azi liberalii vor să se mențină la putere prin stări de alertă !

Leave a Comment