Veteranul de război Marin Oprea: “Am luptat în tranşee timp de trei ani”

Magazin Salajean 3 iunie 2011 0

Veteranul de război  Marin Oprea: “Am luptat în tranşee timp de trei ani”

Iulia David: Domnule Oprea Marin, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea de a ne recrea o imagine asupra a ceea ce a însemnat războiul.

Oprea Marin: Cu plăcere.

I.D.: Vă rog să ne povestiţi cum aţi trăit, cum aţi luptat şi ce a însemnat cel de-al Doilea Război Mondial pentru dvs, nouă profanilor, şi celor care am văzut imagini de război doar la televizor. Mai întâi de toate, în ce an v-aţi născut şi unde?

O.M.: M-am născut în 1921, 15 octombrie la Caracal, în Oltenia.

I.D.: Ce specialitate aveţi? Care este parcursul dumneavoastră profesional?

O.M.: Sunt miliar de carieră. Am urmat cursurile Şcolii Profesionale şi am îmbrăcat ulterior haina militară, frecventând cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri din Făgăraş. Am fost trimis în Germania şi m-am specializat acolo timp de doi ani în domenii ca istoria şi geografia Europei, arme şi muniţii. Şcoala se numea, ca să traduc din germană Şcoala de Ofiţeri „Vânătorii de munte”, în Torol, Wolg. Am studiat istoria armelor în limba germană, am colindat Europa. Am locuit efectiv acolo în timpul specializărilor, nefiind lasat să ne întoarcem acasă decât de Paşti şi de Crăciun. La revenirea în ţară am continuat armata, la Regimentul 92 Infanterie, , la 25 km de Orăştie.

I.D.:Unde aţi luptat pe front?

O.M.: Am luptat pe frontul de la Cotul Donului, la 25 de km Stalingrad, în Stepa Calmucă. În septembrie 1942, încă nu împlinisem 20 de ani, eram deja cu mitraliera în spate. Erau lupte la Stalingrad, lupte grele, în urma cărora am fost rănit în 27 noiembrie 1942 şi spitalizat. Am fost găsit într-o vale, preluat de un camion din dotarea armatei, ridicat de brancardieri şi spitalizat la Rostov pe Don, în Rusia actuală. Am fost spitalizat şi la la Nipro Petrovschi, oraşul lui Brejnev şi la Tiraspol, 3 săptămâni. Am primit concediu medical până la noi ordine şi am fost lăsat la vatră, şchiopătând. Am luptat în tranşee timp de 3 ani de zile şi am avut în subordine 40 de ostaşi.

I.D.: Ce armament aveaţi în dotare?

O.M.: Armamentul din dotare consta în puşti mitraliere, săculeţ la grenadă, pistol cu încărcător cu 32 de poziţii, branduri de 60 şi 80. Aveam puşti mitraliere, dacă apăsam pe trăgaci se declanşau automat mii de cartuşe, puşti ZB, pistoale, grenade.

I.D.: Ce părere aveţi sincer, despre schimbare armelor de la 23 august 1944, mă refer exact la momentul, sărbătorit cu atâta fast ulterior de comunişti, cand din stat aliat al Germaniei am întors armele si ne-am aliat URSS? Dvs, urmând studii în Germania nu v-a părut rău, sau cum aţi privit acest moment istoric?

O.M.: Nu.Trebuie să înţelegem că în contextul de atunci, Rusia deja bătuse în mare parte armata germană care se retrăgea, si daca nu ne-am fi aliat cu ruşii am fi pierdut şi noi iar România ar fi avut şi mai mult de suferit. Oricum, consider nedrept ceea ce au făcut prin executarea Mareşalului Antonescu. Consider că acest om nu trebuia executat, dar acolo a fost şi mâna ruşilor.

I.D.: Unde v-a găsit sfârşitul războiului?

O.M. : La 1 septembrie urma să fim avansaţi în grad, să intram pe salariu, pentru că până atunci nu fusesem plătiţi. Eram 80 de elevi în cazarma din Făgăraş, când s-a dat alarma şi s-a anunţat oficial că s-a terminat războiul. Românii au semnat armistiţiul cu ruşii. Am fost avansat comandant de pluton la 1 septembrie.

I.D.: Să ne întorcem la front. Ce alte amintiri aveţi, în ce zone ale ţării aţi luptat?

O.M.: Am fost şi la Mediaş. Contact cu trupele germane Respuns la Târnăveni, şi de la Târnăveni, Cucerdea, Iernut, Ogra. Trupele se deplasează în stânga Mureşului. Condiţiile erau foarte grele, deoarece nu cunoşteam terenul, nu aveam hărţi, erau sate pustii. Locuitorii fugeau prin păduri, prin alte sate pe acolo unde se ştia că urmează să se dea lupte. Am găsit gropi cu provizii îngropate în pământ.

La Oarba de Mureş a fost iadul pe pământ

O.M: Într-o noapte, pe 17 septembrie 1944, comandanţii de pluton, am fost chemaţi la maior, la Comandament. Am fost şocat că Comandamentul nu era un birou, cum mă aşteptasem, ci era o groapă făcută în pământ, unde se afla Comandantul cu telefonul. Atunci ni s-a ordonat „La noapte veţi trece Mureşul”.

Sarcina mea era să îmbărbătez ostaşii, în acele condiţii vitrege, era criză şi atunci, mâncam ce puteam, mai multe hrană rece, etc

M-am întors la ostaşii mei şi am ordonat : „După mine, MARŞ”

Vedeţi dvs, în război, comandantul merge înainte, dă dovadă de curaj, iar ceilalţi îl urmează. Nu zice „Mergeţi voi înainte, şi vin şi eu”.

Trebuie să vă spun că nu aveam bărci, Mureşul era destul de mare şi adânc în zona aceea. Am intrat în apă, cu mitraliera şi pistolul pe care le ţineam sus, să nu se ude, şi dintr-o dată am simtit apa că îmi trece de gât. Atunci a fost pornită asupra noastră şi o rafală de gloanţe a trupelor inamice, şi noi înaintam aşa, sub tirul gloanţelor, prin apă. Atunci am pierdut 7 oameni.

Am înaintat de la Târgu-Mureş spre Turda, vedeam în depărtare rachetele luminoase ale armatei germane care se retrăgeau si ei.

În 19 septembrie 1944 la Oarba de Mureş ACOLO A FOST IADUL PE PÂMÂNT

Aţi fost vreodată acolo? (Îi mărturisesc că nu). Noi (Asociaţia Veteranilor) mergem acolo anual, cu un autocar, veterani, văduve de război. Este acolo un cimitir cu aproximativ 11.000 de ostaşi români căzuţi în război. Satul aparţine de Iernut, e un sat aşezat pe o coastă de deal, lupte grele s-au dus acolo.

La 1 octombrie am am fost trimis în misiune de cercetare în poziţia inamicului A fost Ordin de la comandantul de companie. Nu puteam înainta datorită focului ucigător al inamicului. Am fost luat prizonier, eu şi încă doi ostaşi. Germanii, vazând că vorbesc fluent germana, m-au întrebat?

-Sunteţi sas?

-Nu, sunt român.

La câteva sate distanţă, în Grebenişul de Câmpie, am fost închis cu cei doi ostaşi într-un castel vechi, în comuna Ogra, judeţul Mureş În castelul acela erau vreo 4, 5 camere cu şobolani, nu mâncasem de 24 de ore. Ferestrele erau de fier, şi se vedea printre ele, prin nişte greve de fier mişcări de trupe, tancuri.

Am văzut şi oameni pe geam, şi la un moment dat am strigat:

-D-ră veniti până aici! Şi o fată s-a apropiat.

Şi am avut un dialog prin găurile de la ferestrele de fier:

-Sunt trupe aici?

-Da, sunt trupe germane.

-Nu ne puteţi aduce ceva mâncare?

Şi ne-a adus, ceapă, slănină, pâine.

Apoi am rugat-o:

-Mergeţi în spate, vedeţi ne păzeşte cineva?

Fata ne-a spus că nu mai suntem păziţi. Atunci am spart uşa, şi o zi am mers doar târâş, pe coate până am ajuns la batalionul 1. Îmi amintesc ca şi azi, comandant de companie era prof. Neda Gheorghe şi Maior Mărculescu Ilie, care a murit pe front. Cel mai emoţionant a fost că după război am regăsit-o pe fata care ne-a adus mâncare când eram în captivitate, se numeşte Şeuleanu Emilia, şi locuieşte în Turda. Şi ea şi-a amintit episodul acesta, şi am vizitat-o la Turda, petrecând momente extrem de emoţionante.

Am continuat luptele, pe teritoriul judeţului Sălaj, pe la Ileanda, Coşei, Satu-Mare, Carei.

I.D.: Cum reacţiona populaţia la vederea trupelor armatei române?

O.M.: Populaţia civilă ne sărea în braţe, plângeau când ne vedeau.

Acuma să nu uităm care era situaţia, erau 11 judeţe cedate în Transilvania atunci, 250.000 de refugiaţi. Bărbaţii care nu se refugiaseră erau înrolaţi în armata maghiară.

Eram şi noi reticenţi, când luam legătura cu populaţia civilă, aveam grijă cu cine străm de vorbă.

Am trecut în Budapesta, pe la Solnoc, au fost lupte grele şi pe Tisa.

Armata română a fost retrasă pe 15 decembrie 1945, de frică să nu pună drapelul român pe Parlementul Maghiar de la Budapesta. Împreună cu armata rusă, au urmat eliberarea Cehoslovaciei, la Bratislava, la 18 km de Praga.

I.D.: Ce grad militar aveţi?

O.M.:Am gradul de maior.

I.D.: Care este acum starea dumneavoastră civliă?

O.M.: Am fost căsătorit de două ori. Cu prima soţie am o fiică, Stela, la Craiova. Stela are şi ea o fiică care lucrează la Ministerul Justiţiei.

A doua soţie a fost unguroaică. Cu ea nu am avut copii.

I.D.: Impresionant. Aceste mărturii trebuie să rămână pentru viitor.

O.M.: (scoate cu mândrie, din mapa pe care o purta cu dânsul, o carte) – Doresc să vă arat şi cartea aceasta, pe care am scos-o cu mari eforturi. Se numeşte „Bărbăţie şi credinţă – Combatanţi sălăjeni, evocări din războiul antifascist” editată de Institutul de Istorie şi Teorie Militară Bucureşti, Secţia de Istorie şi Teorie Militară Cluj, sub egida Prefecturii Sălaj, în anul 1993. Poartă de asemenea semnătura Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, Filiala Sălaj.

Sunt şi fotografii la sfârşit. A fost un mare succes, deşi şi atunci nu aveam voie să vorbim prea mult despre frontul de est, numai despre frontul de vest.

I.D.: Vă mulţumesc pentru interviul acordat.

O.M.: Cu plăcere, vă stau la dispoziţie dacă mai doriţi detalii.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »