Veteranul de război Grigore Ilieş: Am venit pe jos din Bruxelles

Magazin Salajean 29 iunie 2011 0

Veteranul de război Grigore Ilieş: Am venit pe jos din BruxellesIulia David: Bună ziua d-le Ilieş Grigore şi vă mulţumesc că aţi răspuns pozitiv invitaţiei mele de a rememora câteva file din Cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt impresionată mai ales că vă aflaţi internat la spital, vă doresc multă sănătate şi mă bucur că acest lucru nu v-a împiedicat să vorbiţi cu mine.

Ilieş Grigore: Sărumana şi bine aţi venit, va aşteptam de dimineaţă, cu multă plăcere…a şi sunt aici provizoriu, cu probleme inerente vârstei, că, de altfel, mă bucur de o sănătate de fier!

I.D.: Câţi ani aveţi? Unde v-aţi născut?

G.I.: Am 89 de ani. M-am născut pe 11 februarie 1922, la Ortelec.

I.D.: Şi unde v-a prins tăvălugul a tot ce a însemnat Războiul Mondial? Unde aţi fost încorporat?

G.I.: În 1943 am fost încorporat în armată la Ploieşti. Eu eram refugiat atunci şi mă aflam la Ploieşti. Am luptat împotriva nemţilor şi a ungurilor.

I.D.: Ce studii aveţi? Sau ce pregatire aveţi la bază?

G.I.: Eu sunt om simplu, d-nă. Eu nu-s din asta cu studii multe (zâmbeşte). Muncitor agricol.

I.D.:Nu contează asta, d-le Ilieş. Câteodată oamenii simpli fac istoria! Să revenim la anii de război.

G.I.: Da, deci am fost încorporat la Făgăraş, unitatea de infanterie. În anul 1944, după venirea recruţilor am fost transferaţi la Batalionul 12 Vânători de Munte, Divizia 3. Aici am fost pregătiţi pentru front. Îmi amintesc că eram în Turda, Batalionul 11 a plecat pe front, iar noaptea, cam pe la 12 noaptea, pe 23 august 1944 am auzit că s-a semnat armistiţiul cu ruşii şi batalionul nostru nu a mai plecat. Am stat pe loc şi ni s-a instalat o alarmă în caz că ne atacă nemţii. Asta a durat cam 1 săptămână, şi am plecat spre Oradea.

I.D.: Cum călătoreaţi pe vremea aceea?

G.I.: Cam 60 de km de zi, pe jos. Am ajuns la Beiuş unde ne-am aşezat compania. Acolo am avut contact direct cu inamicul în prima linie. Dar dacă pot să spun, (zâmbeşte ca şi cum i-ar fi iertat pe toţi demult), căpitanul nostru o fost cam prost. Aşa îmi explic că am fost capturaţi, am fost luat prizonier de nemţi.

Veniseră nişte tancuri, iar ai noştri ne-au zis să stăm liniştiţi că sunt ruşii, aliaţii noştri. Dar se pare că nu erau ruşii, erau nemţii, inamicii. Au venit nemţii şi ne-au capturat. Eram o grupă de zece oameni. Ne-au dus o noapte în nişte beciuri din Oradea. A doua zi dimineaţa ne-au dus pe jos până la Viena, fără apă, fără mâncare. La Viena era un lagăr cu americani, englezi, toate naţiunile. De acolo ne-au trimis în Germania la muncă silnică.

I.D.: În ce anume consta munca? Ce eraţi puşi să faceţi?

G.I.: Eram puşi la muncă silnică, descărcam vagoane, câteodată la muncă de ţăran.

Mă aflam la Hamburg când au venit americanii şi englezii şi au bombardat tot. Praf şi cenuşă s-a făcut din oraşul ăla. Acolo ne-au îmbarcat în nişte maşini şi ne-au dus la Marea Baltică, acolo într-o pădure era plin de prizonieri români.

Aici ne-au ţinut cam o săptămână, după care ne-au încolonat în gară în nişte vagoane, fără să ştim unde ne duc. Ne-au dus în Belgia, la Bruxelles. Acolo, pe un câmp, erau cât vedeai cu ochii numai corturi…Asta a fost priveliştea de atunci a Bruxelles-ului…cât vedeai numai corturi cu prizonieri…

I.D.: Interesantă perspectivă asupra actualei capitale a Europei…

G.I.: Da, ne-au ţinut acolo două zile, după care pe români ne-au dus la Edinghen, aproape de graniţa cu francezii. Acolo am stat de toamna până primăvara, pe pământul gol, pe jos, fără foc, fără pat. Măcar acolo aduceau mâncare. Englezii au avut grijă de prizonieri. Aveau conserve, le desfăceau, le dădeau într-un clocot şi era gata mâncarea.

În aprilie 1946, ne-au dus în Germania şi ne-au băgat în lagăre. La un moment dat au venit trei ofiţeri, un căpitan, un locotenent şi un sublocotenent şi au întrebat câţi suntem români. Au spus că se discută un schimb cu prizonierii germani. Trei luni a durat şi nu a venit nimeni. Aşa că, între timp am fost împărţiţi în echipe de lucru de 100 de oameni. Eu şi aici am fost norocos, că m-au luat la o magazie pentru armată. Era un fel de depozit unde se primeau haine. Măturam, aranjam hainele pe rafturi, descărcam maşinile cu haine pentru armata lor. Era bine acolo că aveam cantină, mâncam acolo la cantină. Am cerut să-mi dea şi mie o pereche de haine militare englezeşti, ciorapi şi bocanci noi. Şi mi-au dat.

După aceea, le-am dus la vopsitorie şi le-am vopsit negre.

Cantina era lângă pădure. La ora 12.00 se servea masa. Dar mie nu îmi era foame, nu mai simţeam foamea. Când era ora 12.00 şi toată lumea era la masă, eu şi încă un camarad Călin ne-am luat o servieta cu haine, am intrat în pădure şi am luat-o din loc. Am luat-o spre Berlin. Ştiam germană binişor. Şi cu uniformele acelea kaki vopsite negre, nimeni nu-şi dădea seama ce suntem, nu ne întreba nimeni nimic. Aşa am ajuns la o moşie, în Germania, unde lucrau nişte români. Şi ne-au spus:

-Unde mergeţi?

-În România.

-Vedeţi cum intraţi în sat este o cantină, mâncare, bere.

Am intrat şi ne-am ospătat. Stăpânul casei a venit cu o hartă şi ne-a explicat unde e frontiera, unde e şoseaua. Unde sunt trupele engleze, nemţii.

Ne-a spus să nu mergem pe şosea că sunt echipaje de poliţie nemţeşti.

Şi ne-a oferit cazare în acea noapte, o cameră mică. Ne-a spus că ştie cum e, că şi el a fost luat prizonier la ruşi.

Am dormit acolo, ne-am odihnit. Neamţul avea o fetiţă de zece ani, am chemat-o să ne aducă nişte beri. I-am dat cinci mărci germane, că aveam bani, în lagăre primisem şi bani pentru munca depusă.

La capătul grădinii era graniţa în pădure. Păzeau englezii, dar englezii mai mult se plimbau cu maşinile, nu păzeau ca ruşii, care aveau pichete. Nu îi interesa mult pe englezi, că nu era ţara lor.

I-am zis camaradului:

-Nu te duce spre ruşi că aştia te-or dezbrăca şi-i merge în pielea goală de aici!

Şi am luat-o din nou spre Berlin. Am mers mai departe. La un moment dat o motocicletă se opreşte lângă noi. Era poliţia de frontieră.

-Unde mergeţi? Ne întreabă în germană

-România.

-Vedeţi că sunt nişte barăci în apropiere, mergeţi să dormiţi acolo.

Era august, în 1946, era frumos, răcoare. Am pornit din nou la drum, să căutăm un tren. Am găsit o colibă pe câmp, era grâu acolo, era mare graul şi era copt.

Am smuls şi noi nişte spice de grâu şi am pus sub noi. Şi aşa am mai dormit o noapte, acolo pe gâu.

Dimineaţa am pornit din nou la drum, dăm de alt oraş. Şi auzim nişte motoare, se auzeau nişte motoare, bărcile făceau gălăgie. Erau iahturi de agrement.

-Hai să facem şi noi o baie! Şi acolo ne-am spălat, că nu mai făcusem baie de nu mai ştiu de cand…

Mergând pe drum, a venit un băiat mic. Am intrat în vorbă cu el şi ne-a yis că au trecut nişte români de la Crucea Roşie. Ne-a condus băiatul dar cei cu Crucea Roşie plecaseră. Am ajuns la gară. Trenul pleca doar a doua zi, aşa că am dormit în gară. A doua zi am luat trenul spre Berlin. Am fost la Ambasada României din Berlin. Acolo Ambasadorul ne-a sfătuit să mergem la Frankfurt-Oder. Că este un lagăr acolo care se desfiinţează şi toţi vor fi trimişi acasă.

Am ajuns şi acolo, la o cazarmă. Am fost deparazitaţi şi trecuţi la altă cazarmă.

-Aveţi documente? Santinela ştia vreo 7,8 limbi. Vă duc la maior. Am fost duşi la biroul maiorului, l-am salutat milităreşte. Era rus. A zâmbit şi ne-a întrebat:

-De unde veniţi?

-ooo de acolo şi acolo, a fost rău era mâncare proastă….că la ruşi aşa le plăcea, să zici că la ei e cea mai bună organizare.

Am mai stat acolo 1 săptămână, până am fost chemaţi şi ni s-a spus:

-Oameni buni, a venit timpul să plecaţi acasă toată lumea.

Am fost duşi la tren cu ceva mâncare de-a lor cu care mureai de foame, pâine uscată şi mei. Eu am ajuns primul la tren, colegul meu al doilea. Ne-am urcat, am stat pe nişte saci cu iarbă şi a fost bine! Două săptămâni am tot venit cu trenul acela, că era de marfă şi trebuia să aştepte când era liberă linia. Ne-a adus direct la Bucureşti! Maiorul rus îşi dorea foarte mult să vadă Bucureştiul.

Acolo…ne aşteptau comuniştii….Ne-au cerut documente…Şi ne-au spus

-Aaaa, voi sunteţi aia care aţi fugit din ţară?

Dar şi noi le-am răspuns:

-Credeţi că am fi venit de la Bruxelles pe jos dacă nu ne-am fi iubit ţara?

Că mai era un pic şi-i luam la bătaie, atâta de dragi ne erau nouă comuniştii. Că doar nu făcusem atâta amar de drum ca să-i vedem pe ei ( pe comunişti).

Ne-au eliberat documentele de care aveam nevoie…şi m-am întors la Ploieşti, la proprietarul unde lucrasem, la domn Petrişor.

-Da domn Petrişor e acasă?

-Du-te spune-i că a venit Grigore.

Eu acolo aveam grijă de cai, şi îi duceam cu căruţa când aveau nevoie. Şi cât lipsisem, au luat pe unu care şi-a bătut joc de cai. Erau slabi, şi deşi aveau destul ovăz, nu le dăduse de mâncare. Dar caii când m-au auzit vorbind, au început să necheze… după doi ani m-au recunoscut… Am intrat la ei în grajd, şi i-am întrebat:

-Ce faci, Mişule? Ce faci Mitică? Şi m-au lins caii… Apoi i-am dezlegat, le-am dat mâncare pe săturate… că aşa mergeau apoi, ca fulgerul!

De la Ploieşti am luat trenul spre Jibou….şi de la Jibou n-am mai avut răbdare să vină celălalt tren, şi am venit acasă pe jos…am tăiat-o direct prin păduri…că acuma eram aproape….drept prin hotare…până în Ortelec…

Şi când am ajuns acasă, tata se pregătea de mers la plug.

-Bună dimineaţa moşule, i-am zis.

-Tu eşti, Grigore?

-Dacă tu zici, cred că io oi fi!

Şi aceea a fost ultima zi în care tata a mers la plug! Că îi venise feciorul acasă. Nu s-a mai dus la plug şi s-a apucat de băut de bucurie. Mama a început să plângă, că nu mă văzuse de şase ani! Şi apoi a fugit să pregătească o gâscă.

Şi mi-a adus şi un canceu cu vin, şi după ce l-am băut, am adormit că puteai să tai lemne pe mine!

Apoi am pregătit vacile şi am arat şi am semănat. Că mie mi-o fost drag lucrul. Şi în scurt timp m-am şi însurat.

I.D.: Uimitor! Seamănă a basm cu happy end. Ce mesaj aţi avea de transmis pentru tinerii de azi?

G.I.: Tinerii ăştia, în veci nu se interesează despre război…Că dacă ar şti, altfel s-ar purta! Eu m-am purtat cu părinţii cinstit, eu am lucrat. Tinerii îs acuma cam sălbatici. Nu înţeleg când le zici o vorbă bună…Ei, că voi aţi fost proşti

Da că voi sunteţi deştepţi! De la lucru se trag… dar cum vor ei să trăiască?

Eu nu m-aş duce nici în Italia, nici în Spania că şi aici e de lucru destul. Agricultura, pământul trebuie lucrat. În Germania s-au rugat de mine să rămân.

Dar n-am rămas. Şi acuma mai lucru ce pot şi de vie nu mă las! Pasiunea mea e să îngrijesc via!

I.D.: 26 iunie e Ziua Drapelului Naţional. Ce reprezintă pentru dumneavoastră drapelul tricolor?

G.I.: Am iubit drapelul românesc. Este sufletul nostru al românilor! Pentru el am luptat în război. Dar degeaba am luptat pentru ţară, că ăştia nici nu te cunosc. Degeaba am luptat în război că ăştia vor să-ţi ieie şi pensia.

I.D.: Vă mulţumesc pentru interviu. Sper să fiţi un model pentru cei care urmează să citească. Dacă mai doriţi să aduăugaţi ceva?

G.I.: Cu plăcere. Da. Că eu, la 89 de ani nu mă simt bătrân şi n-am fost bătrân niciodată. Da io aşa mă duc, ca soldatul drept pe drum. Că i-am zis la unu de 60 de ani

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »