Primim la redactie: Doua lumi, o dorinta

Magazin Salajean 11 octombrie 2011 0

,,Live free or die” -traieste liber sau mori-, trei cuvinte ce sunt inscriptionate oficial pe placutele de inmatriculare ale masinii care ma ridica de la aeroport. Intai iulie 2011, aeroportul international Logan, Boston, USA, dupa procedurile de obtinere a vizei, aterizez impreuna cu alti doi colegi, pentru prima data in America. La fel ca milioanele de imigranti de-a lungul istoriei, pornesc increzator spre destinatia mea finala: Hampton Beach, New Hampshire. Fara a pierde timpul imi preiau job-ul si incerc sa ma adaptez locului. Caut si un al doilea job, dar curand, constat ca exista si aici o concurenta acerba pentru locurile de munca, dominicani, brazilieni, mexicani si… est-europeni. Dupa indelungi cautari si cu putin noroc cineva imi ofera sapte ore zilnic in cadrul unei pizzerii. Accept si incep sa lucrez zilnic 14 ore, sapte zile din sapte. Pe adresa de e-mail primesc in fiecare dimineata stirile Magazin Salajean, ,,oferta saraca de joburi pentru somerii salajeni,,, ,,mii de salajeni la mila statului,, etc. nimic nou, stiam ca acasa situatia e complicata, perioada in care muncesc mult, zilele se succed rapid, iar cecurile se aduna…

Amenintarea uraganului Irene la sfarsitul lunii august inchide statiunea si imi ofera cateva momente de liniste in care imi pun intrebarea: ,, ce caut acolo, de ce fac asta?,, doar pentru bani? In nici un caz. Plecand, a fost felul meu de a ma razbuna pe un sistem adesea corupt ce nu imi oferea sansa minima pe care orice tanar ambitios ar merita-o, demonstrand, in primul rand mie, ca ceea ce parea imposibil la un moment dat s-a conturat in ceva cat se poate de tangibil.

Intamplator, convorbirile telefonice acasa le efectuam dintr-o benzinarie unde parca ostentativ erau afisate preturile carburantilor: jumatate de pret decat ce se plateste in Romania pentru un litru de benzina.

Dar, dupa 62 de zile consecutive, lucrand 14 ore pe zi, resimt o oarecare uzura atat fizica cat si morala si gandul reintoarcerii ma urmareste tot mai mult, iar pentru a rezista unui asemenea ritm, motivatia banilor nu este suficienta.

Am plecat pentru ca am invatat la scoala ca apa oceanului Atlantic e sarata si am vrut sa o gust, am plecat pentru ca fiecare experienta prin care am trecut, fiecare om pe care l-am intalnit m-au facut mai bogat, o bogatie cu care nu poti sa cumperi nimic si nici sa o vinzi, am plecat pentru ca am stiut ca lucrurile pot fi si altfel.

Cred ca oamenii sunt capabili sa realizeze lucruri extraordinare, daca au o motivatie pe masura. Indiferent de sistemul politic sau de guvern, indiferent care sunt problemele din societate, nivelul de trai scazut, lipsa locurilor de munca etc. Pana la urma nu e nevoie decat de un strop de curaj si credinta ca lucrurile sa devina realitate.

Perioada petrecuta in America a fost un imens al sentimentului, cat oceanul ce l-am avut in fata toata vara, zece saptamani in care am experimentat bucuria, furia, oboseala extrema, foamea, tristetea, dar si fericirea si implinirea la o intensitate ridicata.

Am lasat in urma mea cateva urme de pasi pe nisipul fin ce valurile le-au sters intr-o clipa si aduc cu mine credinta ca, oricat de nedreapta ar fi situatia in care te-ai afla, e datoria fiecaruia sa-si caute echitatea, chiar daca asta inseamna mii de kilometri departare.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »