Flavia Coposu-Bălescu, la venerabila vârstă de 88 ani

magazinsalajean 4 decembrie 2012 2
Flavia Coposu-Bălescu, la venerabila vârstă de 88 ani

Pe data de 6 decembrie 2012, Flavia Coposu-Bălescu împlineşte venerabila vârstă de 88 de ani. Sunt unul dintre cei care a avut deosebita onoare de a „sta de vorbă”, cum spune şi domnia sa şi a obţine informaţii inedite despre familia din care provine, o familie care se înscrie, la loc de cinste, în galeria marilor personalităţi pe care Ţara Silvaniei le-a dat istoriei. Desigur că a contat mult şi faptul că sunt originar din Bobota, satul familiei Coposu, satul în care au văzut lumina zilei Clara Coroianu, măritată Maniu, Corneliu Coposu şi surorile sale Cornelia, Doina, Flavia şi Rodica, despre care am publicat câteva articole în numerele precedente ale prestigioasei reviste sălăjene „Caiete Silvane”.
Este mult mai cunoscut, nu îndeajuns însă, calvarul suferit de Seniorul Corneliu Coposu decât cel al surorilor, soţiei şi mamei sale. Întreaga familie Coposu a avut de suferit, începând cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Însă, calvarul îndurat de familie în perioada regimului comunist a fost unul inimaginabil, în special pentru tânăra generaţie. Având în vedere modestia care le caracterizează, dar şi suferinţele îndurate de fratele lor în puşcăriile comuniste, distinsele surori Coposu, Flavia şi Rodica, nu au dorit să povestească nimănui, până acum, calvarul îndurat. Relevante sunt, în acest sens, cuvintele dnei Flavia: „Acuma ce-aş vrea eu să spun… să subliniez: Noi n-am vrut niciodată să vorbim despre noi, ce s-a întâmplat cu noi după arestarea lui (Corneliu Coposu –n.n.) şi ştii de ce? Dintr-o foarte justificată decenţă, că n-are rost să ne văietăm, că foarte mare parte de populaţie a suferit… foarte mare. C-a fost pe nedrept, c-a fost pe drept, că nu ştiu ce… E foarte adevărat că nu am acceptat nici un fel de compromis de nici care. Dar, a începe şi a vorbi de suferinţa noastră, că ne-a dat afară din servici, că n-am putut progresa, că n-am făcut brânză mare, e una. Dar, dacă compari ce-a păţit amărâtu ăsta de Cornel, care i-o mâncat cei mai frumoşi ani în puşcărie, atunci zic io că este indecent să te vaieţi, Aşa este. Aşa-i moral şi aşa-i creştineşte.”
În prezentul articol, ne facem o datorie de onoare faţă de suferinţele îndurate de întreaga familie Coposu şi încercăm să evidenţiem câteva crâmpeie din viaţa şi activitatea Flaviei Coposu. Totodată, ne rugăm bunului Dumnezeu să-i dea sănătate.
xxx
La doi ani după Doina, în casa parohială din Bobota vedea lumina zilei cea de a treia fetiţă a familiei Coposu, pe care au botezat-o Flavia Lucia Terezia. S-a născut pe data de 6 decembrie 1924, sub semnul zodiacal al Săgetătorului, „zodie plină de mişcare şi de nerăbdare, deci greu de disciplinat”, după cum recunoaşte Flavia Coposu. Era primul copil al familiei Coposu, care s-a născut cu părul blond şi ochii verzi, precum avea tatăl său, după cum îi amintea şi bunica sa, Ludovica Coposu: „Se pare că bunica a avut o afecţiune specială pentru mine, primul ei nepot născut blond (semănam cu tata, restul fraţilor mei mai mari, Cornelia, Corneliu şi Doina, fiind şateni şi cu ochii căprui). Mi-a spus, de mai multe ori, că numai tu eşti de-a noastră. Eu am crezut că bunica şi tata mă au numai pe mine”.
Flavia Coposu a urmat, la fel ca fraţii săi mai mari, cursurile şcolii primare din Bobota a cărei director era Augustin Buhaiu, care alături de soţia sa, Veturia, erau oameni devotaţi misiunii lor de dascăli: „Bătrânul Buhaiu, spune Flavia Coposu, mi se pare că tata bătrânul (Gavril Vaida – n.n.) l-a adus de la Plopiş. Şi mi se pare că l-a împroprietărit cu ceva. Da ştiu că-i zicea naşule, deşi nu i-a fost naş”.
În momentul în care Flavia Coposu a intrat în clasa I, numărul elevilor din Bobota crescuse foarte mult, fiind nevoie de suplimentarea cadrelor didactice. Astfel, Flavia Coposu îşi aminteşte că în clasa I a avut o învăţătoare unguroaică: „Eu în clasa I am avut o învăţătoare unguroaică, Iluş, nu ştiu cum, din Borla, de pe acolo, care vorbea prost româneşte. Făcea: – Trebuie să inţelegi…”.
În anii următori i-a avut ca învăţători pe Augustin şi Veturia Buhaiu, cu ajutorul cărora şi-a însuşit temeinice cunoştinţe de limba şi literatura română, fapt apreciat de profesori, în momentul în care va ajunge la Beiuş, la două săptămâni după începerea anului şcolar: „Când a trebuit să merg eu în clasa I la Beiuş, tata a rugat-o pe doamna directoare a liceului să-i îngăduie să mă aducă numai în data de 15 septembrie, când trebuia să o aducă şi pe sora mea, Doina, deja elevă în clasa a III-a. Sigur că dna. directoare a admis această excepţie şi, ca atare, am dat examenul de admitere singură. Am dat probă scrisă la limba română, unde am răspuns bine, atât la ortografie, cât şi la gramatică, iar profesoara mi-a cerut adresa învăţătorului care s-a ocupat de mine, pentru a-l felicita. Am fost foarte fericită de acest succes şi mândră de învăţătorii mei”
Despărţirea de familie a micului copil şi plecarea la liceul din Beiuş a reprezentat un moment trist, iar ziua de 12 septembrie 1935 (vezi foto 1) era considerată o zi fatidică. Flavia Coposu îl consideră „primul necaz” din viaţa sa şi rememorează cu nostalgie acel moment: „Despărţirea de tot ce îmi era drag se făcea încet, încet şi, nu de puţine ori, am simţit înstrăinarea care-mi cuprindea gândurile şi grijile, odată privite prin perdeaua de lacrimi. Mă gândeam cu tristeţe că nu voi mai fi prezentă la culesul prunelor, al viei, al gutuilor, nu o voi mai asista pe nana Ana la magiunul de prune, nu ştiam cine va avea grijă de pisicile mele… şi pretexte de tristeţe se iveau din orice”. De asemenea, îşi mai aduce aminte, cu lux de amănunte, de momentul în care în familie se confecţionau cele trei uniforme pe care trebuia să le poarte la Beiuş: „una de stofă neagră, cu guler de pichet alb (şase la număr, cel puţin) pentru fiecare zi câte una; un costum-bluză bleumarin, cu guler marinăresc, cu o tresă lată şi trei înguste şi o fustă plisată bleumarin, prinsă de bluză cu nasturi albi de sidef. Aceeaşi fustă plisată, cu o bluză albă cu guler marinăresc (pentru primăvară) şi o rochie de mătase, culoare naturală cu un guler albastru şi o fundă bej cu buline albastre, pentru vară. Înafară de acestea, pardesiu şi palton bleumarin, pantofi şi ghete negre, ciorapi gri, beretă bleumarin. Aceasta era uniforma obligatorie, apoi lenjerie personală, prosoape, lenjerie de pat, plapomă, pled, pernă, etc.”. Toate acestea au fost confecţionate de bunica Cornelia Vaida, Elena Bărnuţiu şi de mama sa, Aurelia Coposu. Totodată, mai ţine minte că pe fiecare obiect era brodat numărul 91, numărul matricol pe care îl avea la liceul din Beiuş.
Drumul de la Bobota la Beiuş era la vremea respectivă o adevărată aventură. De la halta din Derşida se mergea, după cum îşi aminteşte Flavia Coposu, cu trenul auto-motor, care circula pe ruta Zalău-Carei. De la Carei la Oradea mergeau cu rapidul „Transilvania”, iar de la Oradea la Beiuş cu mocăniţa. În zona Valea lui Mihai, după cum reiese din amintirile dnei Flavia Coposu, trenul trecea prin Ungaria: „Şi-mi aduc aminte că eram în clasa I şi era un conductor de tren care a venit la fiecare vagon şi ne-a spus: – Copii să nu vă uitaţi pe geam că nu-i voie! Şi trăgea perdelele. Şi acolo, la punctul ăsta era partea cu ungurii cu pene d-alea de cocoş (soldaţii unguri de la vamă – n.n.). Şi venea conductorul: – Iară v-aţi uitat pe fereastră! – D-apoi n-am făcut nimica! Noi voiam să vedem. Era o gară nu ştiu cum se chema. Era înainte sau după Valea lui Mihai. Acolo trecea trenul pe teritoriul unguresc, pe o porţiune, ieşea la Valea lui Mihai şi reintra la Săcuieni-Bihor sau la Diosig. Mă rog, nu ştiu cum… nu-mi aduc aminte, dar când mergeam pe teritoriul unguresc vedeam numai steaguri-steaguri. Şi la Oradea un trenuţ prăpădit, de puteai merge pe jos pe lângă el, care făcea Oradea-Vaşcău. L-au desfiinţat şi ăla…l-au desfiinţat. Vai ce supărată am fost…”.
Despărţirea de familie şi chiar de sora ei Doina, odată ajunse la liceul din Beiuş, au fost greu suportate de Flavia. Au durat câteva săptămâni de plânsete, după care totul a intrat în normal. Acum se va lega şi o prietenie de o viaţă între ea şi colega ei de clasă, Elena Turdeanu, prietenie care va dura „până la despărţirea cea mare”, după cum spune Flavia Coposu.
Amintirea clipelor frumoase petrecute la Beiuş au persistat întreaga viaţă. Flavia Coposu descrie, cu lux de amănunte, liceul şi internatul la care stat în Beiuş: „Mai întâi şi întâi că internatul acesta era foarte bine făcut. Aveam o curte cu dale colorate şi pe de o parte şi pe de alta benzi de flori. Şi era într-o curte mare cu nişte nuci, cu bănci. După aceea, se deschideau două porţi mari şi intrai într-un fel de livadă şi mergeai pe o alee… aşa… şi în fund era o grotă care imita Lurdul. Acolo mergeam în pelerinaj. Şi pe urmă o câmpie cât vedeai cu ochii de ne jucam la previd, ziceau maicile. O splendoare… Nu mai zic ce curăţenie. În fiecare zi spălau pe jos… ce masă… ce curăţenie la masă. N-aveai voie să vorbeşti… mă rog, o curăţenie strictă. Şcoală numa de fete. Şi liceul (confesional –n.n.) era recunoscut de Stat, dar dacă învăţai bine Episcopia plătea pentru tine tot”.
Episcopia Greco-Catolică din Oradea plătea o bună parte din cheltuieli. La Beiuş avea două ferme mari, în care erau crescute tot felul de animale (păsări, vaci, oi, etc), precum şi o pescărie.
Educaţia fetelor era făcută de călugăriţe care aparţineau ordinului franciscan, care erau „severe, dar drepte, inflexibile, dotate cu multă răbdare”. Se punea mare accent pe disciplină şi religie. Flavia Coposu îşi amintea că la liceul confesional din Beiuş funcţionau 16 călugăriţe şi 4 sau 5 novice, adică românce care urmau să îmbrace haina monahală. Călugăriţele aparţineau ordinului „asumpţionist”, care avea mănăstirea centrală la Paris. În fruntea lor se găsea o stareţă numită de copii „Ma Mere”, care era „o personalitate deosebită, cu studii superioare şi extrem de impresionantă”.
Educaţia şi disciplina de la acest liceu au rămas profund impregnate în memoria dnei Flavia Coposu şi au ajutat-o să treacă mai uşor peste anii de calvar ce au urmat: „Rigorile disciplinei le suportam cu greu. În orele de educaţie ni se repeta cu obstinaţie ideea că, trăind în societate, trebuie să ne învăţăm să suportăm defectele semenilor noştri, precum şi ei le suportă pe ale noastre, percept care mi-a folosit de foarte multe ori, mai târziu, în viaţă, când am fost obligată să lucrez cu tot felul de persoane, mai mult sau mai puţin civilizate, şi să suport, cu mai multă uşurinţă decât alţii, defectele semenilor mei. Acum, când las firul amintirilor să se desfăşoare, nu arareori mă gândesc cu dragoste şi recunoştinţă la acele minunate călugăriţe, devotate cauzei lor, şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a făcut acest minunat cadou, de care am profitat de-a lungul vieţii, deloc uşoară pentru mine”.
La fel ca sora ei Doina, Flavia a fost bursieră, până în clasa a V-a: „În a cincea, spune Flavia Coposu, am pierdut bursa din cauza de limbă latină, că a avut profesoara ceva cu mine şi mi-o dat un 6 şi mi-a prăbuşit nota. N-aveai voie să depăşeşti sub 7. La un studiu, trebuia cel puţin 8,50 dacă nu 9. Şi atunci în ultimul an (de la Beiuş – n.n.) am pierdut bursa, dar am avut noroc că am dat un examen de bursă de stat. Că începuse deja mizeria… nu ştiu ce… (războiul – n.n.). S-a făcut un fel de ofertă pentru copii să facă o teză de matematică, română, istorie parcă sau aşa ceva şi atunci am dat examenul acesta de bursă, am obţinut bursa care a mers până am terminat facultatea”.
La liceul din Beiuş a făcut parte şi din reuniunea mariană „Imaculata Concepţie”, a cărei preşedinte era profesorul Teofil Bălibanu, ajuns profesor la Beiuş în urma Dictatului de la Viena. El fusese preot în Marca şi profesor catehet la Liceul de fete din Şimleu-Silvaniei. Flavia Coposu îşi mai aduce aminte de orientarea politică legionară a preotului Bălibanu. Îşi aduce aminte că era în toamna şi iarna anului şcolar 1940-41 şi elevii nu erau lăsaţi afară din cauza timpului nefavorabil. Preotul Teofil Bălibanu se urca pe masă şi cânta „Sfântă tinereţe legionară”. „Şi venea directoarea de studii, spune Flavia Coposu, călugăriţa, şi se uita încremenită. Făcea o mutră şi ieşea de acolo şi s-o dus la episcopul Frenţiu şi o zis să nu-l mai lase să facă aşa ceva într-un institut şcolar… să facă aşa o chestie”. Îşi aduce aminte şi de momentul rebeliunii legionare şi un episod tragi-comic atunci când câţiva adolescenţi legionari exaltaţi au venit să cucerească internatul de fete: „Şi-mi aduc aminte că la Rebeliune,… la Beiuş eram sigur, în 40 a fost rebeliunea… nu în ianuarie 41. Mi-aduc aminte că o venit nişte băieţi de la liceul de băieţi să ocupe internatul. Şi-atunci o fost un râs. Noi nu ne dădeam seama ce-i. O venit nişte derbedei de ăştia din clasa a VIII-a (în clasa a VIII de liceu aveau 17-18 ani – n.n). Noi eram mai mici,… îmbrăcaţi aşa cu cizme sau bocanci d-ăia cu panglică şi cu diagonală, cu puşcă şi îmbrăcaţi în cămeşe verde şi cu părul vâlvoi. Şi-a intrat, trap, trap, trap, aşa… un grup de 6 şi o intrat la ora 11 dimineaţa în sala de mese şi noi în zilele la ora 11 veneam la pauza mare. Veneam şi căpătam o pituţă şi ceva de mâncare. Şi ei o intrat, trap, trap, trap şi era asta care era… călugăriţa asta drăguţă, care era directoarea noastră de studii. Avea o mutră caraghioasă aşa, franţuzoaică: <- Trăiască Legiunea şi Căpitanul!>. Se uită la ei… aşa. Şi o început să spună pe româneşte că o venit să ocupe liceul, că ei îs Garda şi Căpianul. Asta se duce şi zâmbeşte şi între ei era unul mai mare, era în ultima clasă de liceu şi foarte politicos le spune franţuzeşte: <- Vă rog să ieşiţi! >. Şi le deschide uşa şi le face semn şi ăia o rămas paf şi o ieşit. Asta o fost rebeliunea la liceul de fete. Da cum Dumnezo, aşa proşti s-o lăsat să plece. Da asta foarte drăguţă, aşa: -Si-l vous plaise sortir!. Ea nu înţelesese nimic de cei cu ei. De ce o venit, că nu era la curent că cum îi cu legionarii”.
Era clasa a V-a în momentul în care familia s-a refugiat la Coşlariu, unde tatăl său, protopopul Valentin Coposu a mai păstorit doar un an, decedând în urma unui atac de cord. Aceste momente au rămas profund impregnate în memoria Flavie Coposu: „Tata s-a prăpădit când eram clasa a VI-a şi m-am mutat la Blaj. Ştiu că a venit (la Coşlariu – n.n.) Maniu, personal, cu unul Serdici (Vasile – n.n.) cu maşina şi el ne-o dus pe mama şi pe mine la Blaj şi acolo o vorbit la liceu. Ei, bine, că era cunoscut în tot Blajul”.
Aşadar, ultimii doi ani de liceu i-a urmat la Blaj. Însă, aici nu aveau internat, deoarece Institutul Recunoştinţei fusese transformat în spital de război. Câteva luni a locuit la un fost coleg de liceu al fratelui său Corneliu, pe nume Petrică Breazu, „numa şi acolo era înghesuială că veniseră grămadă de refugiaţi”. S-a mutat la bunica unei colege din Blaj, unde a locuit în ultimii doi ani de liceu.
Flavia Coposu a terminat liceul în anul 1943, după care s-a înscris la Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti. La fel ca Doina, a locuit la sora mai mare, Cornelia. Studiile aveau o durată de 4 ani, dar Flavia Coposu susţine că a terminat în anul 1948: „În 43 m-am înscris şi am terminat în 48 pentru că s-a suspendat o sesiune nu ştiu din ce cauză nu s-a susţinut sesiunea de octombrie sau iunie, şi atuncea ne-a amânat pe toţi să dăm în februarie şi s-a considerat că am terminat în 48. Şi mi se pare că a arestat atunci profesorii şi de aceea… Atunci s-o băgat o serie de materii în plus, o fost arestaţi profesorii, o venit profesori evrei de la Casa Scânteii, o fost o zăpăceală şi o aiureală mare”.
Înainte de venirea regimului comunist la putere, Flavia Coposu a avut şansa de a avea o serie de profesori universitari renumiţi: Victor Slăvescu; Eugen Dumitrescu, care era profesor de Drept Financiar; profesorul Mladenaţ, care preda Economia Politică; Andrei Rădulescu, care era titularul catedrei de Drept Civil. „Am avut pe Murăşanu, spune Flavia Coposu, la Ortografie şi Literatură română… de ce ne trebuia să facem asta nu ştiu, pe Geroneta, la Studiul Comerţului. Toţi, toţi erau celebrităţi, unul şi unul. Dar, Victor Slăvescu ăl mai ăl”.
Amintirea profesorului Victor Slăvescu a rămas vie în memoria celei care i-a fost studentă. Un episod interesant relatat de Flavia Coposu este cel în care profesorul Victor Slăveascu i-a „lecuit” pe studenţi de comunism: „Ăla (profesorul Victor Slăvescu – n.n.) m-o lecuit de comunism pe viaţă. Adică era un tip extraordinar de limpede la cap, sintetiza materia şi ţi-o băga cu tolcerul. Şi mi-aduc aminte că l-am avut în anul I, în anul II, apoi în anul III nu am mai dat examen cu el, că l-au arestat. Dar, mi-aduc aminte (…) şi-mi aduc aminte că ne-a făcut Istoria Doctrinelor Economice şi ne-a arătat dezvoltarea economiei, paralel cu dezvoltarea societăţii. Asta era teoria lui: Pe măsură ce făcea un pas economia, făcea şi societatea. Şi zice: <- S-a ajuns până la un finiş, la supraproducţia trusturilor care depăşiseră orice fel de gândire economică şi ca un fel de contrabalans la aceasta a venit nenorocirea comunistă, care a oprit iniţiativa, libertatea, creativitatea şi i-a adus pe oameni la nivelul de oaie (s.n.)>. Şi noi făceam aşa, şi zice: <- Da, da, da, oaie care trăieşte în colectiv>. Să ştii că oricine trăieşte în colectiv este oaie. Cel mai prost animal patruped este oaia. Şi pe noi ne-a adus la nivel de oaie, spune Flavia Coposu. <- Da nu poate dura>, spunea. < -Nu poate dura pentru că este contra firii. Se opune la tot ce este benefic, la tot ceea ce este lumină, la tot ceea ce este progres. Revine întunericul. Şi cea mai mare periculozitate este că se bazează pe cele mai josnice instincte umane: invidie şi pe răutate. Nu poate dura o doctrină bazată pe invidie. Nu-şi arată progesul economic. Dimpotrivă, ura celor care nau, împotriva celor care au. În loc să-i ridice pe ăştia de moţ să lucreze, nu să-i urască pe cei care au>. Şi asta mi-a rămas în cap. Venea deja comunismul şi el făcea: <- Voi să nu vă speriaţi niciodată şi să fiţi siguri că până la urmă libertatea va învinge!>. Săracul de el”. La scurt timp profesorul Victor Slăvescu a fost arestat. A stat închis în închisorile comuniste, unde starea sa fizică s-a degradat foarte mult. Flavia Coposu îşi mai aduce aminte de un episod emoţionant, cel al reîntâlnirii cu fostul său profesor, după eliberarea din închisoare: „O stat în puşcărie (Victor Slăvescu – n.n.) nu ştiu câţi ani şi s-a degradat fizic tare şi mi-aduc aminte că odată m-am angajat să fac calcule, că se făceau ceva modificări la preţuri, ne mai dădea acolo doi, tri lei, şi mergeam după masa la birou, la Minister, să calculăm preţurile. Şi ieşind de acolo l-am văzut pe el. Vai de mine… aşa de emoţionată sunt când mi-aduc aminte… Şi umbla ciorbăit, aşa, cu picioarele trăgându-le după el… (…) Şi l-am văzut şi am fugit după el: – Domnule profesor. Şi se întoarce înapoi şi avea nişte ochi aşa de pătrunzători şi mi-a spus: <-Dumneata, dumneata eşti o fostă studentă de-a mea. Numele mic este Flavia>. – Domnule profesor din mii de studenţi care v-au trecut prin faţă cum v-aţi adus aminte de mine ? <- Că ţi-am dat bilă albă>, zice. – Domnule profesor, da ţineţi minte când ne-aţi spus că o să fie bine ? Zice: <- Mai ai răbdare că tu eşti tânără. O s-o apuci. Eu nu>. Mi se pare c-o şi murit, săracul. Aşa m-o impresionat cum şi-o adus el aminte. Nu ştia numele, numai ăla mic, şi mi-aduc aminte, că am învăţat la el foarte bine, că mi-a plăcut foarte mult cursul lui de Economie Politică, cu logica lui, felul în care ne-a explicat… Şi mi-aduc aminte că mi-a spus aşa: <- Domnişoară, dacă vreodată vei vrea ca să lucrezi, să vii la Banca Naţională>. El era atunci guvernator, când eram anul I-II, <şi ai să ai un loc acolo, fiindcă avem nevoie de oameni ca tine>. Da… da, a fost un tip cinstit şi corect (…) Da ce lucrări frumoase are el. Culmea că avea lucrări de contabilitate mai bune decât profesorii de contabilitate. El explica cum îi contabilitatea ştiinţă. Nu prea-i ştiinţă, da în fine”.
La terminarea facultăţii, datorită „recomandărilor” primite nu a găsit nici un loc de muncă. În luna martie 1948 reuşeşte, totuşi, să se angajeze ca zilieră la Statistică, la recensământul agricol care a început atunci. Acum se cunoaşte faptul că recensământul respectiv a fost făcut pentru evaluarea proprietăţilor funciare şi animalelor, în vederea demarării procesului de colectivizare forţată a agriculturii. În situaţia Flaviei Coposu, adică cei asupra cărora se abătuse iadul comunist erau mai multe persoane: „Erau mulţi din categoria noastră care făceau asta. Ne plătea cu ziua. Şi acolo am avut un ghinion că ne plătea pe bucată codificată şi atunci având mintea proaspătă am învăţat codul şi făceam şi depăşeam norma şi câştigam destul de mult. O fost foarte bine pentru familie. Şi şefa noastră era una, o economistă mai în vârstă. Ea mi-a făcut referate excepţionale să mă angajeze. Da ghinionul meu a fost că era director unu care a fost coleg cu Cornel… sau n-a fost… nu ştiu, dar în orice caz mi-a povestit alt prieten de-a lui că a venit după terminarea războiului, când Cornel era ministru adjunct la Economia Naţională (director de cabinet al ministrului Aurel Leucuţia –n.n.) să-l roage să-i dea nu ştiu ce fabrică (…) O zis că nu avea cum să-i deie lui ci trebuia să facă licitaţie şi ăsta s-o supărat şi o zis: – Lasă că ne mai întâlnim noi în viaţă că n-ai vrut să mă ajuţi! Şi el o ajuns la Statistică şi o vrut personal să mă radă de pe listă şi nu m-am angajat”.
În aceste condiţii, Flavia Coposu a încercat să-şi găsească, fără succes însă, un loc de muncă stabil: „Şi a durat toată vara aia şi m-am dus peste tot şi am făcut oferte de astea nenumărate şi tot îmi venea: Respins, respins, respins”. Regăsim în cele relatate de Flavia Coposu şi modul cum se făceau angajările, la vremea respectivă, pentru absolvenţii de studii superioare: „Povestea era aşa că noi cei care terminam (facultatea – n.n.) aveam opisul cu note. Şi pentru fiecare, pentru specialitatea lui, ca să poţi face ofertă la Întreprinderi gradul 0,1,2,3, trebuia să ai notele respective. Scria acolo specialitatea. Eu am făcut de pildă Finanţe-Credit… aşa, acolo trebuia să ai nota maximă. Şi la Economie Politică. Oricum… şi aveam, de pildă eu aveam dreptul la Astra Română, la BNR, la Gaz şi Electicitate, la întreprinderi de astea mari. Ei, am făcut oferte la toate… respins. Pe urmă am încercat la gradul doi, la gradul trei, tot respins şi, în fine, până la urmă nenorocirea era că Cornel era arestat, fetele date afară din servici, mamei i-o tăiat pensia. Nu aveam nici unele”.
Soluţia a venit de la o fostă colegă de facultate pe nume Doina Negruţiu, care i-a spus că fratele ei fusese numit şef de şantier la o fabrică de construcţii la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a cărui construcţie începuse şi unde se lucra şi cu deţinuţi politici, printre care şi fratele său, Corneliu Coposu. Flavia Coposu explică situaţia dificilă în care se găsea şi ultima ei încercare de a se angaja undeva în Capitală: „N-aveam ce face… n-aveam de ales: -Vorbeşte şi dă-mi de ştire! Telefonul il dădusem evident şi nu ne dăduse, încă, afară din casă. Şi am venit acasă şi totuşi am zis să mă mai interesez într-un fel. Şi m-am dus la facultate. Era bătrânul nostru secretar Artangiu, care mă ştia bine şi m-am dus la el şi am zis: – Domnu secretar, uitaţi ce se întâmplă. – Dragă, zice, aicea există un fost coleg al tău, unul care-i şef la UIS (Uniunea Internaţională a Studenţilor – n.n.), prima formaţiune comunistă, în care eu am refuzat cu demnitate să mă înscriu, aşa, şi care-mi purta nişte aghioase şi la fiecare ofertă de-a mea când venea invitaţia să mă prezint, el zice că sunt împotriva clasei muncitoare, şi mă rădea. Trimitea pe altcineva”. Aşadar, iată cum un student îndoielnic, de nenumărate ori repetent, sau cum se mai spune „student veşnic”, care ajunsese preşedintele primei formaţiuni studenţi comuniste ajunsese să decidă asupra carierei profesionale a unor tineri care trecuseră cu brio examenele de licenţă şi să le distrugă viaţa. Era şi cazul tinerei absolvente de ASE, Flavia Coposu, căreia studentul ajuns mare politruc îi recomanda să accepte o Întreprindere de construcţii, „că acolo nu îţi cere avizul nimănui şi că se fac acuma nişte întreprinderi d-astea de interes naţional. – Du-te acolo că n-ai încotro, că nu poţi sta de pomană”.
Flavia Coposu şi-a sunat fosta colegă de facultate şi a acceptat oferta, fiindcă situaţia familiei Coposu ajunsese una disperată: „Era o disperare, spune Flavia Coposu, nu poţi să-ţi închipui (era toamna anului 1949 – n.n.). N-aveam bani de tren, nu fusesem în viaţa mea la Constanţa”. A reuşit, în cele din urmă, să obţină un împrumut de la un prieten de familie pentru avea bani de drum până la Constanţa, cu condiţia de a-i înapoia la primul salariu. Flavia Coposu rememorează momentul emoţionant şi trist al plecării: „Şi m-a dus soră-mea la gară, nu pot să uit… şi plângea Tuţi (Cornelia – n.n.) săraca. Şi eu eram cu ochelari de soare şi-mi curgeau lacrimile. Şi îmi aduc aminte, m-am instalat în tren şi vizavi de mine stătea un domn, care l-am recunoscut acolo (la Constanţa –n.n.). Era un inginer la întreprinderea aia a noastră. Un domn drăguţ… şi ălă…de ăsta… proscris. Şi mă întreabă: -Domnişoară de ce plângeţi? Mergeţi la facultate?. Nu puteam vorbi. – Da unde mergeţi? – La Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păi zice: – Şi eu lucrez acolo la o întreprindere. Foarte drăguţ…”.
Ajungând la Constanţa a fost aşteptată de un prieten al celui care intervenise pentru a o angaja. A ajuns, în sfârşit, la Întreprindere, unde era aşteptată. Astfel, şi-a început activitatea la întreprinderea respectivă, care era de fapt un Sovrom, în toamna anului 1949 şi şi-a lucrat aici până în anul 1953.
În luna martie 1953, lună în care moare şi dictatorul Stalin, se desfiinţează respectivul Sovrom şi s-a construit un alt Sovrom de quarţit, la Vaşcău, în judeţul Bihor, de unde sovieticii au furat tot uraniul sub această acoperire. Printre cei repartizaţi la nou Sovrom s-a găsit şi Flavia Coposu. Însă, la insistenţele familiei nu s-a mai dus: „Şi când o auzit familia că mă duc la uraniu o început disperarea că m-oi duce, c-oi face cancer, că aşa pe dincolo”. În aceste condiţii a încercat cu disperare să-şi găsească un loc de muncă în Capitală: „Şi atunci am încercat din răsputeri să reuşesc ceva. Şi o secretară a contabilului şef, o grecoaică drăguţă, îl avea pe vărul ei director aici (în Bucureşti –n.n.) în Ministerul Construcţiilor de Maşini şi s-o dus la el şi s-o rugat să mă salveze de acolo şi să mă plaseze unde a şti, oriunde, oricum în Bucureşti, că nu pot să mă duc la Vaşcău acolo, că-i şi departe şi n-am bani, şi mă rog. Şi ăla a fost drăguţ, nu ştia de mine, de origine şi d-ăstea şi mi-a reuşit un tranfer-transfer de la Sovrom-construcţii astea la Ministerul Construcţiilor de Maşini, pe un post de contabil simplu la o întreprindere d-asta… prototipuri de maşini şi utilaje”. Astfel, în cele din urmă, Flavia Coposu reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă în Bucureşti, pentru a fi aproape de mama şi surorile sale. Fratele său Corneliu şi cumnata Arlette se găseau încă în închisoare.
Atelierul la care lucra Flavia Coposu s-a desfiinţat în anul 1955, când a luat fiinţă „copilul Congresului al II-lea”, FMUAB (Fabrica de Maşini Unelte). Aici a avut norocul să întâlnească un director comunist, „da om de treabă”, care i-a apreciat munca: „M-a apreciat pentru faptul că lucram… că lucram în disperare. Şi el mi-o dat o casă… o garsonieră”.
La întreprinderea respectivă, Flavia Coposu a lucrat în perioada 1955-1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, datorită unei conjuncturi favorabile: „După asta (Primăvara de la Praga – n.n.) fostul meu şef de serviciu care era un băiat tânăr şi cumsecade şi pe care eu l-am ajutat… şi l-am ajutat să fie şef, pentru că am acceptat să lucrez, până când s-o învăţat el, în locul lui. Ăsta o ajuns în Ministerul Energiei director adjunct şi o venit şi mi-o spus că-i o posibilitate să vin acolo, că el are o obligaţie faţă de mine, că el garantează,… că era destinderea aceea după Praga şi m-a luat până la sfârşit”. De aici, de pe postul de economistă la Ministerul Energiei, Flavia Coposu s-a pensionat.
A fost singura dintre cele patru surori ale Seniorului Corneliu Coposu care a fost căsătorită.
Soţul ei s-a născut în acelaşi an cu Corneliu Coposu, adică 1914, pe data de 24 decembrie. Îl chema Constantin după bunicul lui şi Cristian, pentru că se născuse în Ajunul Crăciunului. A absolvit cursurile facultăţii de Agronomie, specializarea Fitopatologie. Era din Bucureşti, dar tatăl său avea moşie mare la Tărtăşeşti: „Era din Bucureşti. Era moşier amărîtu. Murise tatăl său şi le-o dat la toţi copiii partea lor de moşie. I-o dat 40 de ha de pământ, aici lângă Bucureşti. La Tărtăşeşti l-au prins evenimentele. Acolo bineînţeles l-au arestat şi pe el şi pe cumnatul şi pe cumnatele mele”. Din fericire a făcut puţină puşcărie, datorită unei cunoştinţe: „Puţină puşcărie, spune Flavia Coposu. Nu ştiu câte săptămâni. Nici nu le spunea el la nimeni astea pentru că din fericire pentru el şi pentru fratele său era în momentul acela prefect unu care-l botezaseră părinţii lor, care era un băiat de ţăran de treabă, care-i iubea pe ei şi i-o făcut scăpaţi. Şi n-o mai făcut nici domiciliu obligatoriu”.
A reuşit, apoi, să se angajeze ca inginer agronom la o staţie de cercetare din Medgidia. El se ocupa cu amenajări de sol şi combaterea dăunătorilor. A lucrat acolo doar 2-3 ani, deoarece, din nefericire pentru el, a fost observat pe lista de colaboratori de Elena Ceauşescu: „Şi acolo o stat bine mersi vreo 2-3 ani, până când madam Ceauşescu i-o văzut numele dintre colaboratorii cercetători. Pentru că madam Ceauşescu era înfiată de unu Petrescu, care era administratorul moşiei lor şi pe care ei o cunoşteau de când se duceau acolo că venea desculţă şi când o auzit de Bălescu o turbat… O urmat (Elena Ceauşescu – n.n.) şcoala primară şi atuncea ea o fost foarte răzbunătoare şi rea şi l-a dat afară de la centrul ăla de cercetări. Şi după asta o fost dat de 19 ori afară. Cartea lui de muncă era ceva de te durea capul”.
Se pare că soţul ei, Constantin Bălescu a decedat în urma unui infarct chiar la un Congres al PNTCD în anul 1994.
În concluzie, se poate afirma că Flavia Coposu-Bălescu, la fel ca ceilalţi membri ai familiei Coposu şi alte personalităţi marcante ale Ţării Silvaniei, constituie un model demn de urmat pentru tânăra generaţie.

Bibliografie:
1. În luna decembrie 2009 am realizat, la casa din Bucureşti, str. Mămulari nr. 19, casa familiei Coposu, o serie de interviuri (aproximativ 16 ore de înregistrări) cu distinsele surori Coposu, care a constituit baza prezentului articol şi a altor articole referitoare la familia Coposu
2. Flavia Coposu-Bălescu, Amintiri povestite. Amintiri trăite, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011

Cercetător ştiinţific dr. Marin Pop

Comentarii

comments

2 Comentarii »

Comentariile venite din partea voastra cu privire la articolele prezentate pe website-ul nostru sunt apreciate de autorii materialelor si de ceilalti utilizatori, daca sunt exprimate intr-un limbaj decent. Ne rezervam dreptul sa nu publicam sau sa inlaturam de pe magazinsalajean.ro acele mesaje/comentarii/opinii licentioase (injurii, cuvinte obscene si atacul la persoana).

  1. john 5 decembrie 2012 at 01:54 - Reply

    frumos articol. de l-ar citi mai multi.

  2. Toader 28 decembrie 2012 at 11:42 - Reply

    Felicitari D-lui Marin Pop pentru ca ne-a pus la dispozitie aceste marturii emotionante din viata familiei Coposu, familie de mari patrioti, mari romani! Dar printre suferintele acestei familii, cred ca trebuia amintit si faptul ca Valentin Coposu si familia sa au suferit profund si atunci cand Biserica din comuna, greco-catolica, a fost sechestrata de puterea comunista si predata ortodocsilor, fara a fi retrocedata nici astazi adevaratilor lor proprietari!

Lasa un Raspuns »