Descoperim Salajul: Uriasii de piatra de la poalele padurii

Magazin Salajean 8 februarie 2011 0

Descoperim Salajul: Uriasii de piatra de la poalele padurii

Dupa ce ne-am ratacit de mai multe ori si ne-am invartit in cerc, cand pe-o vale, cand pe alta, facandu-ne sa ne intrebam daca nu cumva am pierdut firul ratiunii, am hotarat sa iesim din padure si sa reconstituim traseul din vara care sa ne duca acolo. La uriasii de piatra, undeva, in mijloc de nicaieri, la vreo cinci, sase kilometri de Galgaul Almasului.

Urme in zapada prin Gradina Zmeilor

Am intrat in Gradina Zmeilor (a cata oara?), stramband din nas la vederea chiciului in care s-a transformat o zona superba, candva mirosind a salbatic. Am iesit repede de pe trotuarele nelalocul lor acolo, simtindu-ne ca si cum ne-ar fi murdarit talpile, apoi am intrat in padure, urmand cararea care sa ne duca dincolo de zona Gradinii. In jur, liniste. Nici picior de om in padurea inghetata. Strigatele din vara ale celor care merg sa-si mai prajeasca un mic si sa mai ragaie o bere par o nascocire si multumim frigului si zapezii pentru asta.

Acum suntem doar noi. O luam pe carare pana la prima bolta de piatra, acum acoperita de o mare de turturi de gheata galbui, si coboram sa facem cateva poze. Ramanem acolo cateva minute minunandu-ne de lucrarea naturii, apoi iesim din zona, parasim cararea si o luam prin padure. In jur, copacii imbracati cu zapada creeaza tot felul de forme ciudate, iar noi ne tragem de maneca unul pe altul: “Uite un sarpe boa. Uite o bufnita. Uite un iepure urias”. Si, tot lasand urme pe zapada, ne intersectam cu o alta carare, pe care o lasam in dreapta, si mergem catre vest, cu gandul ca o sa ajungem repede la cararea care sa ne duca la uriasi, ca doar am mai fost acolo o data, asa ca o sa gasim repede drumul.

Ce vorbesti? Am batut padurea-n lung si lat, ratacind de mai multe ori cand intr-o vale, cand in alta, insa fara rezultat. Cararea pe care o tineam minte ca am urmat-o acum ceva timp, e drept ca la intoarcere, parea ca-i doar o plasmuire a mintilor noastre. O luam iar la picior, urcam o culme, apoi alta, iar privelistea nu e deloc cea pe care o asteptam si, ca sa ne bulverseze si mai tare, zapada face ca totul sa para la fel si ni se pare ca ne invartim in cerc. Parca ne-am juca de-a v-ati ascunselea prin padure. Asa ca iesim din padure in primul luminis, ne oprim si scoatem harta si busola.

In sfarsit, la uriasi

Ne uitam pe harta, consultam busola si ne punem de acord cu locul in care ne aflam. Iar asta inseamna ca, pentru a ajunge acolo unde vroiam, trebuie sa o luam catre vest-sud-vest. OK. O luam la deal, printre tufe, afundandu-ne in zapada brazdata de o sumedenie de urme lasate de tot felul de animale. In stanga, o cararuie duce catre o casuta singuratica, aflata nu foarte departe, care aduce a casuta din povestea cu Hansel si Gretel, si, involuntar, arunc o privire peste umar dupa Baba Cloanta. Lasam casuta in poveste, trecem cu greu printr-o padurice deasa, crengile plesnindu-ne mai tot timpul, coboram o panta abrupta, iar peisajul incepe sa devina familiar si stim ca de data asta suntem pe drumul cel bun. Asa ca iutim pasul, mai traversam o pajiste, o luam la dreapta si, in sfarsit, in fata, nu foarte departe, zarim padurea la poalele careia stau de veghe uriasii nostri de piatra. Dupa alte cateva minute suntem langa stanci.

Fara frunzele copacilor care sa le mascheze, stancile par mai mari decat cand le-am vazut vara, iar contrastul cu albul zapezii traseaza clar conturul fiecarui urias in parte. Primii parca ar fi niste butoaie si, cand ajungem la baza lor, ne dam seama cat sunt de mari – cat un bloc cu trei etaje. Au peretii netezi, si nici vorba sa poata fi escaladati, asa ca le dam ocol si ajungem la un perete de stanca inalt de vreo zece metri, imbracat cu o gramada de sloiuri mari de gheata. Traversam cu grija zona, nu de alta, dar chiar n-am vrea sa ne pricopsim cu vreun sloioc din ala urias in capatani, ca sigur s-ar pune punct intalnirii cu uriasii de piatra. Facem cateva poze, ne tragem caciulile bine pe cap, fiindca e tot mai rece si resimtim deja frigul, si mergem mai departe, aproape lipiti de stanci, incercand sa evitam derdelusul aflat la doi-trei pasi de noi. Insa, urmand calea asta, am ajuns deasupra unei stanci. La stanga, un hau nu foarte mare, de vreo 10 metri. La dreapta, stanca neteda. In fata noastra, o strunga, o coborare abrupta si lunga de vreo 10 – 12 metri. Sa o luam inapoi, nici vorba, ar dura prea mult sa ocolim, si se face destul de tarziu, asa ca, strunga.

In mod normal, n-ar fi foarte periculos, dar gheata si zapada imi cam provoaca mancarimi. Totusi, arunc o privire si impart coborarea in etape scurte, care par mai usor de realizat. OK, le spun celorlalti sa ramana pe loc si pornesc. Cobor incet, infingandu-mi bine bocancii in zapada, incercand sa fac trepte pentru o coborare sigura pentru cei din urma. Un picior pe stanca din stanga, altul pe cea dreapta, apoi ma proptesc in maini, ma balansez putin sa-mi gasesc o pozitie mai sigura si sar. Ajung la un fel de balcon lat de cativa centimetri, indeajuns insa pentru o pozitie sigura din care sa-i coordonez pe ceilalti, care, folosind treptele sapate, ajung langa mine. Mai coboram inca cativa metri, apoi alunecare controlata pana la poalele stancii, la timp, fiindca incepusera sa ne inghete manile. Trecem pe sub un sutien urias de piatra si ajungem la un parau inghetat, langa care o stanca sub forma unei piramide ne trimite cu gandul la piramidele din Egipt. Facem o mica pauza, apoi ne uitam la ceas. Mai avem o ora si se intuneca.

Pe platou

Scot aparatul de fotografiat sa fac niste poze, si ii vad pe ceilalti cu coada ochiului ca vor sa urce de-a dreptul. Le strig sa stea cuminti, ca e alunecos si n-o sa poata urca, dar ii las sa-si faca damblaua, in timp ce-i privesc cum fac un pas inainte si coboara doi, de parc-ar fi in desenele animate cu Tom si Jerry. Radem, apoi ne regrupam si decidem sa o luam de-a dreptul pe langa stanci, intr-o urcare abrupta si lunga, fiindca suntem deja contracronometru. Cei aproape 50 de metri de urcat s-au dovedit mai grei decat ne asteptam, fiindca am fost nevoiti sa ne agatam cu mainile de radacinile care se iteau de sub zapada si, in scurt timp, nu ne mai simteam degetele de la frig, plus ca era chiar greu sa-ti pastrezi echilibrul pe panta abrupta si inghetata.

Insa, totusi, chiar daca era greu, cand unul avea nevoie, aparea intotdeauna o mana de ajutor de la celalalt. Intr-un sfarsit, am ajuns la capatul pantei, acolo unde, pe o zona intinsa, un platou de piatra marginea padurea. Dam o raita pe platou, apoi privim in jos, spre haul de unde am venit si parca nu ne venea sa credem ca e atat de adanc. De jos se vedea doar o parte a stancilor si nu pareau a fi atat de inalte. Oricum, de pe platou privelistea e superba si merita efortul pe care trebuie sa-l depui sa ajungi acolo. Iar, daca n-ar fi fost atat de tarziu, am mai fi stat sa cercetam locul, dar daca trebuie sa pleci, trebuie sa pleci. Asa ca, ne luam iar rucsacurile in spate si intram din nou in padure.

Nu, nu incolo, inapoi

Mergem pe ceea ce parea a fi o carare, apoi pe alta, care parca venea de nicaieri, apoi alta. Sau, cel putin, pareau a fi carari. Oricum, directia era cea buna, asa ca am tinut-o tot asa vreo 15 minute, dupa care am ajuns la o carare mai larga, care ne parea familiara. La stanga? La dreapta? La stanga, ca doar n-o sa ne ratacim iarasi. De ratacit, nu ne-am mai ratacit, si, dupa 15 minute de mers alert, arunc intr-o doara, a gluma: „Sa vezi ca mergem in directia gresita”. Dupa vreo 3 minute, se confirma: „Fir-ar! Mergem in directia gresita”. A naibii orientare prin zapada. Insa nu avem timp de dezbateri pe tema orientarii in padure, deja e aproape intuneric si mai avem mai bine de jumatate de ora pana sa ajungem la cararea care duce spre Gradina Zmeilor. Asa ca, bagam viteza si ne orientam mai mult din instinct, iar, intr-un final dam de cararea pe care venisem acum cateva ore. Rasuflam usurati. Parasim cararea si o luam in directia luminitelor care se vedeau la marginea padurii. Iesim dintre stanci si o luam pe drumul care ne duce la Zen cea alba, acoperita toata de zapada. In stanga, un cioban cu turma lui de oi parca se scurge incet la vale. Reusim sa deschidem usile inghetate si, patinand, o luam din loc. E deja intuneric.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »