Descoperim Salajul: Puntea de piatra, undeva, langa Borza

Magazin Salajean 1 februarie 2011 0

Descoperim Salajul: Puntea de piatra, undeva, langa Borza

In fata se vad deja stancile colorate de razele soarelui intr-un portocaliu straniu, aproape nefiresc de cald in mijlocul marii de alb dimprejur, strajuind micul canion. Mai fac cativa pasi, apoi raman fara cuvinte si ma intorc catre ceilalti, care veneau in urma mea, cu privirea prolog pentru ce urma sa li se arate.

„Pietrele”

Parasim drumul principal si o luam la dreapta, catre Borza, pe un drum inghetat si plin de gropi, cu ochii la dealul de langa noi, cautand un loc unde sa parcam. Si, tot cautand, intram in sat, asa ca o luam inapoi si oprim in primul loc indeajuns de larg pentru a parca masina. Am mai fost aici, intr-o zi de primavara, acum cativa ani, insa zapada a schimbat peisajul atat de mult, incat nu mai recunosc locurile si hotaram sa o luam la deal pe prima poteca gasita. Ne echipam cu haine groase, bocanci in picioare, ruscacii de tura in spate si incepem sa urcam. Mergem vreo 10 minute pe un drum forestier, apoi o luam la dreapta pe o panta abrupta, catre culmea dealului, de unde ne puteam orienta mai bine pentru restul traseului.

Intram intr-o padurice deasa, iar crengile crescute unele peste altele, pline de spini, parca ar fi un gard ghimpat, asa ca inaintam destul de anevoios. Oricum, trecem de padurice si ajungem pe o pajiste, apoi traversam o vale printre copacii doborati, probabil, de vreo furtuna, trecem pe langa o stana, acum pustie, atenti, totusi, sa nu dam nas in nas cu vreun dulau ramas acolo de straja si intram, din nou, in padure. Urmam cararea facuta de animale, iar dupa putin timp, dam cu ochii de stanci. Asezate una langa alta, imbracate cu zapada, parca le auzi indemnandu-te sa te opresti langa ele la o poveste despre vremurile de demult, cand zmeii inca cutreierau locurile salbatice. Si ne oprim si noi, pentru o mica pauza. Jos, in vale, casele albe, cu hornurile pufaind, parca ar fi o pictura impresionista pusa special acolo ca recompensa pentru cei care ajung in varful dealului.

Puntea de piatra

„Gata, mergem mai departe”, le transmit celorlalti, si o luam, din nou, la deal pentru putin timp, apoi ajungem pe un platou intesat de tufe pline de tepi, iar ca sa scurtam drumul, incercam sa trecem de-a dreptul. Incercam. Si atat. N-ai cum sa convingi spinii, odata infipti in haine, sa-ti dea drumul. E o lupta pierduta dinainte, asa ca, dupa vreo 10 minute in care am reusit sa inaintam doar cativa metri, facem cale intoarsa si ocolim zona cu pricina, lasand bir fire trase din pantaloni, maini julite si mici injuraturi in loc de „gata, ne predam”. Ajungem iar intre copaci, iar „nasul” imi spune sa o luam la stanga, ceea ce si facem, nu inainte de a da o raita scurta de recunoastere in imprejurimi. Si ajungem repede deasupra haului, pe care-l ocolim cu grija, nu de alta, dar e alunecos si n-am vrea sa ajungem jos mai repede decat ne-am propus. Apoi, ne oprim. Avem doua variante: mergem inainte, ocolind si pierzand ceva timp, sau apelam la cordelina si ne dam drumul in jos. Evident, singura varianta pe placul nostru e a doua, asa ca scot cordelina, o infasor dupa un copac si ne dam drumul unul dupa altul, intr-o coborare usoara de vreo 10 metri. Odata ajunsi jos, ne regrupam incantati de coborare, strangem cordelina si o luam de-a lungul vaii inghetate, cand pe gheata, cand catarandu-ne pe deasupra, atunci cand gheata e prea subtire.

In fata, colorata straniu in portocaliu de razele soarelui, o stanca de vreo 20 de metri strajuieste intrarea in micul canion din fata noastra. In stanga, valea duce catre intrarea unei pesteri surpate, acolo unde am mai fost candva, si unde voiam sa ajungem si acum. Totusi, o iau la dreapta si ii chem si pe ceilalti dupa mine. Si, dupa cateva minute de mers anevoios prin zapada, raman fara cuvinte. Ma intorc spre cei din spatele meu, incercand sa le spun ce vad, insa nu e nevoie de cuvinte, e de ajuns sa ne privim. Si ma ajung repede din urma, apoi, aceeasi reactie. Un „ooooaaaauuuu” mut. In fata noastra, in capatul vaii, o punte de piatra lunga de vreo cinci – sase metri si lata de vreun metru, imbracata de radacinile vegetatiei de deasupra, uneste stancile care marginesc valea. Dincolo de punte, o cascada de turturi mari de gheata, iar prin deschizatura de deasupra, printre crengile luminate de soare ale copacilor se vede cerul. Si ne oprim in acel loc. Si noi si timpul.

De aproape, turturii parca-s clapele unui pian cu forma ciudata si, daca renunti la ratiune si dai frau liber spiritului, poti chiar sa distingi acordurile muzicii: Chopin, clic next – Yanni, clic next – Yann Tiersen, clic next – Jordan Rudess… Stop. Opresc coloana sonora si revin cu picioarele pe pamant.

Catarare 15 metri,

apoi catre sat

Ne uitam la ceas. Mai avem 40 de minute, maxim o ora pana se intuneca, asa ca trebuie sa stabilim pe unde o luam inapoi catre sat. O varianta ar fi pe unde am venit, pe vale, sau, drumul cel mai atragator din punctul meu de vedere – o catarare nu foarte grea, dar deloc usoara, de 15 metri, pana la buza stancii. Zambim. Deci, catarare. OK. Arunc o privire, sa-mi fac planul pentru abordarea stancii, apoi scot cordelina si o leg de mine. Traseul nu e unul in linie dreapta si sunt doua mici „burti” care ii pot pune in pericol pe ceilalti, fara experienta prea mare la catarat, asa ca trebuie sa ii asigur. O cadere pe stanci de la inaltimea aia se poate lasa cu urmari grave, si nu vreau sa risc.

Imi frec mainile si incep ascensiunea, savurand fiecare minut. Urc repede primii trei-patru metri pana la prima „burta”, pe care nu o iau de-a dreptul, ci lateral, infingandu-mi bine manile si picioarele in zapada. Trec printre stanca si un ciot de lemn, apoi ajung la o portiune de vreo trei metri cu o inclinatie de 90 de grade. Trei prize, permanent, asta-i regula de aur in catarare, dar pe zapada parca nu-i de-ajuns, asa ca dau repede din mani si picioare, ca un paianjen, trecand rapid de la o priza la alta inainte sa-mi inghete mainile si sa alunec, trec de inca o „burta”, apoi imi arunc bratele dupa un copac care atarna deasupra haului, ma trag deasupra si ma opresc. Dar n-am prea mult timp sa-mi trag sufletul, ceilalti sunt inca jos, asa ca ma proptesc bine si le dau semnalul. Si, fiindca au doar o pereche de manusi, si-o impart, cate o manusa fiecare, macar o mana sa fie protejata (am plecat destul de in graba de acasa, si ne-am uitat manusile). „Dati-i drumul, pe rand. OK, asigura-te de cordelina, nu sta intr-un loc prea mult, ca o sa aluneci. Asa. Nu! Nu da drumul cordelinei! Infigeti picioarele si treci de acolo. Inca putin si ai ajuns. Lasa-ti centrul de greutate catre stanca, nu pe spate, ca n-o sa poti sa te tii doar in maini. OK. Prinde-te de copac, pivoteaza, treci deasupra si opreste-te acolo. OK. Acum urmezi tu”. Si, dupa vreo 15 minute eram toti sus, in siguranta, imbujorati si cu ochii stralucind. A fost o catarare pe cinste.

Restul drumului a fost unul usor. In sir indian, am coborat pe creasta dealului, privind soarele apunand printre copaci. Am urmat cararea pana in sat, pe langa un parau inghetat, apoi am iesit la drum si ne-am indreptat catre punctul de unde am plecat, la vreo 15 minute distanta. Doi catei, aparuti de cine stie unde, se baga si ei in seama, si ne conduc o mica portiune de drum bucurosi nevoie mare. Apoi, zarim silueta alba a lui Zeni, care ne astepta cuminte, asa cum am lasat-o. La cei 22 de ani ai ei, se tine bine – oldie but goldie. Urcam in masina. Odata cu soarele, diparem din peisaj. Soarele, dupa creasta dealului. Noi, catre casa.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »