Curiozitati salajene (XXVIII): Primul hop!

Magazin Salajean 23 ianuarie 2012 0

Multa vreme am cochetat cu ideea de a opta pentru „Raritati salajene”. „Raritate”, prin sensurile asociate cu „neobisnuit”, „exceptional”, este un termen apropiat de „curiozitate”. Publicul devine brusc interesat cand citeste despre obiecte sau fenomene deloc numeroase, care se gasesc cu greu, numai in anumite locuri sau numai la intervale mari de timp, deoarece ele dobandesc valoare prin caracterul lor iesit din comun. In apropierea fiecarei localitati salajene exista zone deosebite, cu o incarcatura istorica sau cu aspecte legendare aparte, trasaturi ce le individualizeaza si le fac de nepretuit. Totusi, cand am vazut raristea lasata de ferastraiele mecanice in codrul din capatul satului Var, loc bantuit de fantoma Babei Blestemate, m-am intristat si am renuntat la gand. Tocmai raritatea unor lucruri starneste poftele celor pusi pe grabnica imbogatire. Nelegiuitii socotesc ca viata este doar un joc, iar traiul cotidian o afacere orientata catre maximul profit material, precum grait-a inteleptul rege: „Asa zic ei – trebuie sa castigi bani in orice chip, chiar facand rau” (Solomon 15:12). Vindecarea se face intr-un singur fel, dupa cum ne invata filosoful antic Lao-tzi: „Daca nu vom pretui obiectele rare, nu vor fi hoti in popor.” Deci, fara „raritati”.

„Disparitii salajene” suna absolut senzational si cu siguranta c-ar fi starnit interesul oamenilor, care de ani de zile urmaresc cu sufletul la gura cazul Elodiei Ghinescu, fara sa arunce o privire pe fereastra, unde maini nevazute inhata degraba tot ce nu este batut in cuie ori turnat in beton. Subiecte incadrabile in aceasta tema sunt destule: de la statueta Fecioarei Maria amplasata intr-o firida de la gardul cimitirului din Alunis de catre preotul Laurentiu Bran din Alunis, primul traducator roman al lui Eminescu, pana la termometrul Bayer de pe peretele bibliotecii judetene, loc traditional de intalnire a tinerilor indragostiti din Zalau; de la gradina botanica din Crasna pana la morile pe apa de pe traseul Somesului; de la intrarea dinamitata a pesterii pictate de la Cuciulat pana la desenele satanice trasate cu spray-ul pe peretii bisericilor; de la haltele C.F.R. abandonate si lasate fara acoperis pana la castelele somptuoase construite in vremuri de belsug, acum pradate si preschimbate in ruine. Au fost candva, pierdute pentru vecie sunt toate acum, ca stralucirea Raiului taiata din spatiul dintre stele; ca gandul neasteptat, nerostit si nescris; ca ziua de ieri, ceasul de adineaori ori clipa dinainte. Nimicul rataceste sufletele, nu se poate cladi temeinic pe vid. Deci, „fara disparitii”.

Mult mai optimist ar fi sunat „Hoinareli salajene”. „A hoinari”, zic dictionarele, vine de la „hoina” sau „oina”, un joc asemanator cu turca, dar jucat cu o minge umpluta cu calti, distractie neaosa din familia cricket-ului britanic si baseball-ului american. Traseul mingii este unul complicat, ea rataceste de un jucator la altul, de la o echipa la alta, dintr-un colt de teren intr-altul. Daca veti arunca un pic de polen pe o picatura de apa si veti examina micile graunte seminale la microscop, veti observa ca ele nu stau intr-un loc, ci se lasa aruncate la intamplare de asaltul berbecesc al moleculelor agitate de caldura. Aceasta este „hoina”, miscarea browniana, continua si dezordonata, observata de botanistul Robert Brown in 1827 si descrisa matematic in 1905 de marele fizician Albert Einstein. Dar dezordinea reprezinta lipsa ordinii, disparitia legaturilor consfintite la Facerea Lumii, prin urmare nu constituie decat un caz particular al precedentului. Deci, fara „hoinareli”.

Drumul trebuie batut, iar lumea strabatuta. E o poveste veche, de pe vremea „Odiseii” lui Homer. Uneori trebuie sa te indepartezi ca sa vezi ce-ti era atat de aproape. Zicea un cantec, vei afla valoarea unui pahar de apa abia cand te trezesti in mijlocul unui desert. Extraordinarul este parte a vietii noastre, dar atunci cand se petrece nemijlocit alaturi de noi tindem sa-l ignoram. El nu tipa, nu tropoteste, nu da din brate ca sa fie remarcat. Asta ramane treaba si bucuria voastra. Numai a voastra. De ce ar trebui sa va impiedicati in tot locul de neastamparul meu? Daca ma voi interpune intre privelistile insorite din Tara Silvaniei si ochii vostri, va voi impiedica sa priviti, sa vedeti si sa descoperiti. In acest nou volum se cuvine sa uitati de sursa descrierilor si sa surprindeti singuri o parte din frumusetile care va inconjoara, sa va (re)gasiti pe voi insiva. Sa nu fie o carte scrisa de mine, ci pentru voi. Exista o Arta a Pierderii, nicidecum a Pierzaniei: „Cel care este identic cu pierderea dobandeste ceea ce a pierdut. Numai indoielile dau nastere necredintei.” (Lao-tzi XXII). Mantuitorul ne-a invatat aidoma: „Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla.”

Pentru ca, la urma urmei, cum v-ati dori sa arate autorul unei carti de drumetii? Un tip cu ochelari fumurii, invesmantat in haine de piele stranse pe corp, calare pe un „All Terrain Vehicle”? Un astfel de om poarta grija masinii, il intereseaza motorul, rezervorul de combustibil, goana, intrecerea. In aceasta carte veti gasi numai locuri unde timpul nu se contorizeaza in rotatii ale unui ax-motor, ci se masoara in batai ale inimii. Veti umbla pe carari necalcate de cauciucuri, in vai mocirloase si pe culmi inguste, accesibile numai la pas. Veti deveni un ratacitor cu un coltuc de paine si o sticla de apa in traista, ars de soare, batut de vanturi, frate cu codrul, curgere din unda apei. Un vagabond cu pantofii naclaiti de noroi si haina agatata in spini, fara prea multi bani in buzunar, lipsit cu totul de dorinta de a-i inmulti fara de numar, fara de numar, fara de numar… Pentru ca, cred eu, asa trebuie sa arate un astfel de autor: un techergheu al carui timp pierdut sa fie castigul dumneavoastra.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »