Curiozităţi sălăjene (III): Sfinţenia lemnului

Magazin Salajean 25 mai 2011 0

Curiozităţi sălăjene (III): Sfinţenia lemnuluiPe pagina de încheiere a ultimului număr al revistei „Limes”, dr. Cornel Grad, redactorul-şef al acestei reviste, îşi anunţa intenţia de a publica până la sfârşitul acestui an „un masiv volum-catalog al monumentelor sălăjene, în condiţii grafice deosebite şi cu informaţie (text) pe măsură”. El este cu atât mai necesar cu cât, odată drumurile (cărora li s-a repartizat din buget partea… leului) reparate, putem spera într-o relansare a turismului în judeţ.

Sălajul este un judeţ vestit pentru pălinca şi pentru bisericile sale de lemn, monumente istorice şi de arhitectură populară, unde se ţin încă şi azi slujbe religioase, conform menirii dintru început. Mulţi oameni, ce ţin să pară „moderni” desconsideră aceste edificii religioase măiestrit întocmite, uneori construite în aşa fel încât nu s-a folosit nici măcar un cui sau o scoabă de metal la înălţarea lor. Spun aceştia, fără să se gândească, iaca nişte sărăntoci de ţărani, n-au fost în stare nici să-şi facă o biserică ca lumea. Îi îmboldeşte trufia să greşească. Scria Dumitru Ilea în „Monografia şcoalei primare din comuna Jibou” (1936) despre primul lăcaş de cult din localitate, situat cândva pe strada care azi se numeşte „Bisericii Vechi”:

„Românii până la 1930, aveau loc pentru rugă o casă modestă din scânduri acoperită cu pae, din forma şi zidurile ei se desprindea, viaţa plină de amărăciune a bietului popor asuprit. În acest locaş, numit biserică, se rugau în Dumineci şi sărbători, înplorând dela bunul D-zeu să-i scape de ispită şi de cel rău”.

N-a fost singurul păcat al prea zelosului director de şcoală şi revizor şcolar interbelic. Oare ce-ar fi zis dacă ar fi aflat că principalul templu japonez, cel dedicat Zeiţei Soarelui Răsare, este de asemenea construit în întregime din lemn, deşi japonezii posedau pe atunci ştiinţa şi resursele necesare ca să-şi facă unul din beton armat, ori, mai nou, din fibră de sticlă ori cine ştie ce materiale compozite. Dumitru Ilea uitase că la noi în ţară nu numai românii sau ucrainienii ortodocşi şi-au construit biserici, foişoare sau clopotniţe de lemn, ci şi greco-catolicii, ungurii reformaţi sau unitarieni, nemţii evanghelişti etc. Oricine trece şi azi prin Meseşenii de Jos, Recea, Lelei, Mineu ş.a.m.d. se poate convinge cu ochii săi de acest lucru.

În jurul Jiboului, pe o rază de numai zece kilometri, se află cinci astfel de monumente religoase: către sud, la Prodăneşti şi Borza, către răsărit, la Var şi peste Someş, la Turbuţa; către nord, tot dincolo de râu, la Husia. Fiecare dintre ele poate constitui ţelul final al unei drumeţii, fiind atât de aproape, încât curioşii pot să le viziteze şi mergând pe jos. Fiecare dintre ele are câte ceva care o individualizează.

Biserica din Prodăneşti, scria nu demult Viorel Varga, urmează să fie mutată din deal, de „La Poduri”, în cimitirul din vale, aflat lângă drum şi restaurată. Ea este una dintre cele mai micuţe lăcaşuri de cult din judeţ. Ctitorul ei, Gheorghe, a aşezat-o sub patronajul aceluiaşi sfânt, cunoscut şi ca „omorâtorul balaurului”. Celor curioşi să afle mai multe despre trecutul ei, le recomandăm să citească frumoasa monografie „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare”, alcătuită de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, din care am extras şi informaţiile ce urmează.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” din Borza este într-o stare mai bună, ea a fost restaurată între anii 1975-1976. Iniţial, a fost clădită pe vremea împărătesei Maria Tereza, în 1753, „fiindu meşter Breaz Ianoş de la Gileaiu”, de către preotul Ion. Ea se remarcă prin frumuseţea decoraţiei în lemn: un brâu împletit din chenare în „frînghie” şi romburi înconjoară pereţii locaşului în exterior; în cosoroaba dreaptă sînt săpate, pentru fiecare lună a anului, cîte o rozetă, spiralată sau petalată, cu margini dantelate, colorate roşu şi albastru; pe fiecare stîlp cioplit se iveşte cîte o rozetă, iar ancadramentul de pe latura de sud este decorat suplimentar cu coardă de viţă cu struguri şi flori. Deşi greu încercată de urgiile secolului XX, ea şi-a păstrat comorile de înţelepciune de vechime: o Evanghelie de Bucureşti (1723), o altă Evanghelie de Bucureşti (1760), un Antologhion (Rîmnic, 1766), un Penticostar (Bucureşti, 1768) şi un Triodion (Rîmnic, 1782), adus din Prodăneşti.

Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Var străjuieşte mormintele părintelui Damian şi a preotesei sale, Tătina, ce şi-au înscris numele pe prispa lăcaşului în 1820. Cum familii de credincioşi ortodocşi au fost înregistrate şi înaintea acestei date, este posibil ca ea să fi fost construită mai devreme sau să înlocuiască un edificiu anterior, distrus în 1705, în timpul luptelor dintre oştile lui R

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »