Cum încetez un contract fără instanţă de judecată

Noul Cod Civil a introdus un instrument major de desfiinţare extrajudiciară a unui contract în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi: declaraţia de rezoluţiune unilaterală. Aşadar, dacă până de curând, o astfel de intervenţie de a pune capăt unui contract fără a apela la justiţie era posibilă numai dacă părţile negociaseră prin contract o clauză cu un conţinut specific (aşa-numitul „pact comisoriu”), odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, posibilitatea părţii prejudiciate din contract de a desfiinţa respectivul contract a devenit mult mai extinsă.

Pactul comisoriu vs. Rezoluţiunea unilateral

Pactul comisoriu şi rezoluţiunea unilaterală sunt două (2) instrumente juridice folosite în acelaşi scop, respectiv, acela de a desfiinţa un contract pe cale extrajudiciară (adică, fără a apela la instanţa de judecată), însă, între cele două, există diferenţe notabile:
• pactul comisoriu produce efecte numai dacă a fost stipulat în mod expres în contract, în timp ce rezoluţiunea unilaterală poate interveni şi atunci când nu a fost stipulată expres, cu singura condiţie ca debitorul culpabil să fie pus în întârziere (de drept sau prin voinţa creditorului prejudiciat);
• pactul comisoriu produce efecte numai dacă indică în mod expres obligaţiile contractuale a căror încălcare atrage desfiinţarea contractului, în timp ce pentru rezoluţiunea unilaterală nu este necesară o asemenea cerinţă;
• pactul comisoriu atrage desfiinţarea automată („de drept”) a contractului în cazul încălcării obligaţiilor contractuale vizate, în timp ce în cazul rezoluţiunii unilaterale desfiinţarea se produce după formularea de către creditor a unei notificări (declaraţii) scrise către debitor.

Pact comisoriu sau declaraţie de rezoluţiune unilaterală. Ce alegem?

Mai întâi, trebuie ştiut că, atunci când în contract nu a fost stipulate niciuna din cele două modalităţi extrajudiciare de desfiinţare a contractului susmenţionate, posibilitatea de a pune capăt acestuia în mod unilateral, altfel decât în justiţie, se reduce la una singură: declaraţia unilaterală de rezoluţiune.
Cum am arătat deja, pentru ca o astfel de declaraţie să fie făcută în mod valabil de către creditor, debitorul trebuie mai înainte să fie (a) în întârziere, de drept sau pus în întârziere de către creditor.
În urma analizării diferenţelor dintre pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune unilaterală rezultă că rezoluţiunea unilaterală este mai avantajoasă pentru creditorul prejudiciat deoarece: (1) nu presupune negocierea, uneori dificilă, a unei prevederi contractuale în acest sens, care să permită desfiinţarea contractului în cazul neexecutării obligaţiilor şi (2) nu necesită identificarea precisă a clauzelor a căror încălcare atrage desfiinţarea contractului.
Singurul avantaj pe care l-ar putea prezenta pactul comisoriu faţă de declaraţia unilaterală de rezoluţiune ar fi acela că desfiinţarea contractului s-ar produce „de drept”, adică în mod automat, fără a mai fi nevoie de vreo altă formalitate (ex. notificare sau punere în întârziere). Însă, chiar dacă teoretic, pactul comisoriu îşi produce efectele automat, fără nicio formalitate, în practica, şi în cazul pactului comisoriu, pentru ca un creditor să se poată prevala de survenirea rezoluţiunii, el îşi manifestă de regulă voinţa de a pune în aplicare pactul printr-o notificare în care anunţă rezoluţiunea. Aşadar, din această perspectivă, avantajul desfiinţării „de drept” a contractului dat de pactul comisoriu rămâne mai degrabă unul de natură strict teoretică, iar varianta declaraţiei unilaterale de rezoluţiune pare cea mai simplă şi mai eficientă pentru partea din contract care a fost prejudiciată.

(P) Cabinet de avocat Coltuc
www.coltuc.ro
av. Coltuc Marius

Leave a Comment