Plăcintele de Bădăcin, element de identitate locală perpetuat peste generații

Magazin Salajean 5 mai 2017 2
Plăcintele de Bădăcin, element de identitate locală perpetuat peste generații

Clasicele plăcinte cu brânză și mărar sau mai puțin obișnuitele plăcinte cu lucernă, lobodă sau urzici sunt preparate, cu sfințenie, sâmbătă de sâmbătă, în Bădăcin, un sat din județul Sălaj cunoscut mai degrabă pentru politicianul interbelic ce a fost de trei ori prim-ministru al României, Iuliu Maniu, care a locuit aici o mare parte din viață.

Potrivit etnografului Camelia Burghele, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, plăcinta a fost, la români, o mâncare apreciată din cel puțin trei motive: se prepară rapid, cu ingrediente puține și este sățioasă.
“Gospodinele trebuiau să o prepare rapid și din ingrediente relativ puține, mâncăruri consistente și sățioase. Una din mâncărurile cele mai rapide și sățioase este plăcinta. Era deopotrivă mâncată acasă, de obicei la cină, dar prezenta marele avantaj că putea fi dusă și la câmp. A doua zi, plăcinta se putea consuma rece, cu lapte prins, adică iaurtul de astăzi. Plăcintele se făceau cu brânză de oaie, acolo unde erau turme în sat sau cu brânză de vaci, în zonele unde erau vaci. Se mai făceau și plăcinte cu silvoiță (magiun n.r.), iar primăvara erau considerate un deliciu vărzarele, adică plăcinte cu verdețuri din grădină, precum cozi de ceapă verde, lobodă, mărar sau salată”, a precizat, Camelia Burghele.
Etnologul subliniază faptul că plăcintele dădeau și valoare unei bucătărese, respectiv cu cât ele erau mai subțiri, cu atât gospodina era mai pricepută.
Pe lângă plăcinte, mai erau și așa numitele retișe, plăcinte “goale”, fără umplutură, gătite direct pe plită, spre deliciul celor mici.
“Până dospeau plăcintele, copiii nu aveau răbdare, și se făceau retișe. Din aluat nedospit, elastic, întins bine-bine cu ulei, se făcea o foaie foarte subțire. Se împacheta și cu ulei și cu sucitorul se formau retișele. Pentru copii cu miere criștai (zahăr tos n.r), iar pentru cei mari cu sare. Se frigeau pe lespede sau pe plită, adică pe ploaptăn”, rememorează maestrul bucătar Mircea Groza.
Satul Bădăcin este astăzi unicul din Sălaj, și probabil printre puținele din țară, unde tradiția preparării plăcintelor nu doar că nu a fost uitată, ci a căpătat valențe de element culinar identitar al acestei comunități. Sâmbătă de sâmbătă, gospodinele din sat pregătesc plăcinte delicioase, cu umpluri diverse, în funcție de anotimp, pentru că, spun ele, nu se cade să nu ai în casă acest preparat culinar duminica, ziua în care oricând poate veni un musafir.
Măria Uănului este una din aceste gospodine, care explică, într-un grai neaoș ardelenesc, de ce trebuie făcute aceste plăcinte, în fiecare casă, săptămână după săptămână, generație după generație: “N-om rămâne cu narile dubdite! Dacă-ți ptică oaricine duminică dimineața? Ce să-i dai, dacă n-ai plăcinte?”.
Pentru cei care poate nu au înțeles, “narile dubdite” înseamnă ad litteram nări julite sau, metaforic vorbind, rușinea pe care ar trebui să o suporte o gospodină care nu ar avea cu ce să-și servească duminica, după slujba de la biserică, eventualii musafiri. Două cuvinte care spun multe despre însemnătatea acestui obicei culinar la Bădăcin.
“Plăcinta era foarte potrivită pentru a fi oferită musafirilor, ea vorbind despre bunăstarea gospodăriei și priceperea bucătăresei. În cazul satului Bădăcin, aceste plăcinte au fost ridicate la nivelul unui element identitar. Tocmai din aceste considerente, a ști să faci plăcinte gustoase și aspectuoase e o mare mândrie pentru o gospodină”, susține Camelia Burghele.
Pentru a evita monotonia, umplutura acestor plăcinte poate fi foarte variată, printre ingredientele ce completează brânza aflându-se, în funcție de anotimp, diverse verdețuri din grădină, dar și cartofii sau varza. Tradiția plăcintelor a mers înainte chiar și în vremurile comuniste, când găsirea ingredientelor, în special a făinii sau drojdiei, puteau constitui o problemă.
“Înainte nu se găsea drojdie. Se folosea spuma rozalie de pe prunele puse la fermentat, o drojdie absolut naturală. Se mai folosea, tot în loc de drojdie, ‘aluatul din ceie săptămână’, astăzi i se spune maia. Ce rămânea în covată după ce făceai plăcintele se ‘răzălea’ cu o lingură, se făcea ‘așe un brujuț’ și-l țineai de pe o săptămână pe alta într-un ‘dos’ (prosop curat n.r), cu sare, în ‘puiul mesii’, adică în sertarul mesei”, afirmă Mircea Groza.
Chiar și în perioada de restricții alimentare, gospodinele găseau însă soluții, susține Emilia Coste, în vârstă de 68 de ani, din Bădăcin.
“În fiecare sâmbătă seara se face plăcintă. În fiecare sâmbătă. Și în vremurile mai grele, mergea mama cu dosuțu’, făcea rost de două, trei kilograme de fărină și era plăcintă-n casă sâmbăta. Plăcinte de fac cu cartofi, cu varză și după ce crește așa un pic luțărna (lucernă n.r.), se face și cu luțărnă. E tare bună. Se mai face cu lobodă și cu mărar, cu urzici”, afirmă Emilia Coste.
Astfel, prin grija și cu priceperea gospodinelor din sat, plăcintele de Bădăcin au trecut testul vremii și pot fi degustate și astăzi, sâmbăta sau duminica, de cei care vizitează satul în care se află și casa memorială a politicianului Iuliu Maniu, fost prim ministru al României, unul din organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Alexandru Moldovan

Comentarii

comments

2 Comentarii »

Comentariile venite din partea voastra cu privire la articolele prezentate pe website-ul nostru sunt apreciate de autorii materialelor si de ceilalti utilizatori, daca sunt exprimate intr-un limbaj decent. Ne rezervam dreptul sa nu publicam sau sa inlaturam de pe magazinsalajean.ro acele mesaje/comentarii/opinii licentioase (injurii, cuvinte obscene si atacul la persoana).

  1. Anonim 5 mai 2017 at 11:07 - Reply

    Placintele plac si securistilor? Nu am stiut mai S. O. A. M.!

  2. Anonim 6 mai 2017 at 13:20 - Reply

    De unde ați scos chestia cu „unicul din Sălaj, și probabil printre puținele din țară”? E gogonată rău!

Lasa un Raspuns »