Noutăţi filatelice: Făuritori ai Marii Uniri (II)

Pentru a onora memoria personalităților care au contribuit la realizarea României Mari, Romfilatelia a introdus în circulație emisiunea de mărci poștale Făuritori ai Marii Uniri, partea a II-a. Pe elementele emisiunii sunt reproduse portretele unor patrioți care s-au luptat pentru îndeplinirea idealului național de secole al românilor.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 2 lei este ilustrat portretul lui Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919), luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, care și-a dedicat întreaga viață idealului național. În 1872 a fost ales deputat în parlamentului ungar din partea cercului electoral Cehu Silvaniei, pe care l-a reprezentat până în 1881. A reprezentat pentru 9 ani interesele burgheziei românești din Transilvania în parlamentul de la Budapesta. La 9 august 1880 a propus, într-o conferință ținută la Turda, unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. În urma acestei propuneri s-a convocat, la 17 octombrie 1880, o conferință alcătuită din 30 de fruntași români din Transilvania și Ungaria, care au decis convocarea conferinței naționale de la Sibiu din anul 1881, care a decretat solidaritatea partidelor naționale românești din Ungaria și unirea acestora sub numele de Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria. A intrat în mișcarea românilor din Transilvania încă din 1866, când a participat la manifestațiile organizate de ASTRA la Sibiu, pentru trezirea conștiinței naționale. Începând din 1872, timp de nouă ani, a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde s-a remarcat pentru susținerea intereselor culturale și politice ale ardelenilor. În 1880 a propus, în cadrul unei conferințe ținute la Turda, unirea tuturor românilor din Austro-Ungaria într-un singur partid, propunere care s-a materializat în anul următor, prin înființarea Partidului Național Român din Transilvania. Gheorghe Pop de Băsești a fost unul dintre liderii mișcării memorandiste (1892-1894), care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru națiunea română în Austro-Ungaria. Autoritățile maghiare l-au arestat în urma procesului de la Cluj (1894), însă nu s-a lăsat intimidat. A fost un patriot înfocat până la moarte, iar în semn de respect a fost desemnat președinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. George Pop de Băsești și-a donat întreaga sa avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului “cu acel scop și acel mandat ca, din această avere, să se înființeze spre mărirea Atotputernicului Dumnezeu și în favorul dezvoltării culturale a poporului român o fundație perpetuă și neschimbată”, iar “scopul fundației va fi promovarea culturii poporului românesc”. Pe terenul donat de George Pop de Băsești Bisericii Române Unite cu Roma a fost ridicată noua biserică greco-catolică din Băsești, cu hramul “Sfântul Gheorghe”, sființită în anul 2005.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 5 lei este redat portretul lui Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), unul dintre politicienii reprezentativi ai românilor din Transilvania. S-a născut într-o familie veche și bogată, care se înrudea cu episcopii români uniți Ioan Bob și Ioan Lemeni. Bunicul lui Alexandru Vaida a fost Alexandru Bohățel, participant la revoluția de la 1848. Strămoșii săi erau din Gârbou și fuseseră înnobilați la 15 noiembrie 1627 de către Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mișcarea națională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material și moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Școala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistrița și Brașov, unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Viena. Ca tânăr medic, a lucrat scurt timp ca balneolog la Karlsbad (Karlovy-Vary), după care s-a dedicat vieții politice. În anul 1901 s-a căsătorit cu Elena E. Safrano, fiica unor negustori greci bogați din Brașov, cu care a trăit până la moartea ei, în 23 septembrie 1943. Au avut patru copii.

A fost membru al organizației studențești „România jună”, devenind președintele acesteia. La vârsta de douăzeci de ani s-a angajat în mișcarea națională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influență aparte juristul și politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în orașul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod participa activ alături de colegii săi studenți la sărbătorirea revoluției de la 1848. Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferințele organizate de societatea „Politische Gesellschaft” unde erau invitați să țină prelegeri reputați profesori, ziariști sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lueger care a devenit primar al Vienei din partea Partidului Creștin-Social.

Doctrina creștin-socialismului austriac a lăsat urme în gândirea sa, explicând accentele de antisemitism, doctrină antidemocratică sau antiliberală. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost marcate de antisemitism al cărui purtător de cuvânt era agrarianismul prin intelectualitatea sătească și prin elitele conducătoare care erau convinse că prin dezvoltarea capitalismului se distrug valorile tradiționale, iar evoluția culturii naționale este distorsionată. Dezvoltarea economiei capitaliste a adus în prim plan industriașii și bancherii de origine evreiască, iar înapoierea culturală și influența puternică a bisericii asupra populației de la sate a contribuit la apariția antisemitismului care era alimentat de politicieni și de proprietarii de moșii care depindeau financiar de bancherii evrei.

A făcut parte dintr-un Comitet Național care a ținut locul celor întemnițați, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu. Cariera de ziarist și-a început-o la ziarul „Dreptatea” din Timișoara. În 1896, Vaida a reușit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestațiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul țării. Inițiativa studențească a fost sprijinită de cercurile naționaliste austriece și de presa vieneză. A reușit să mobilizeze studențimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger și în Prater.

În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfășurând și o activitate în cadrul Partidului Național Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Rațiu în gruparea care îl susținea pe președinte. După închegarea mișcării neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăștie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul și să adopte un program nou, corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu și în societatea românească.

S-a implicat în pregătirea și desfășurarea Conferinței Partidului Național Român din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Nicolae Comșa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde s-a distins ca unul din deputații cu vederi democratice. S-a numărat între apropiații arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și Ungariei. Deși în 1905 Vaida a înregistrat un eșec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puțin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. Și-a păstrat mandatul până în 1918, când s-a destrămat imperiul.

În anul 1916, după intrarea României în război contra Austro-Ungariei, și-a arătat dezamăgirea față de acest act. Vaida-Voevod considera că „poporul român din Austro-Ungaria va păstra același devotament față de dinastie și patrie, probat de veacuri, cu aceeași sinceritate și dragoste ca în trecut.”

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfășurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Național Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca națiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-și aleagă „așezarea ei printre națiunile libere”. Rezoluția Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat și s-a numărat între cei patru delegați ardeleni (alături de Vasile Goldiș, respectiv episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluția Unirii pentru a fi ratificată.

În primele luni ale anului 1919, Vaida-Voievod este primit în loja masonică intelectuală „Ernest Renan”, apoi, în același an, a participat la Paris, ca invitat spe¬cial, la ședința de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franța. În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Georges Clemenceau și cu George Lloyd. La 21 iunie 1923, Vaida-Voievod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (cu gradul 33), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.

Lider marcant al Partidului Național Român, Vaida este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obținut 169 mandate de deputat și 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reușit să obțină majoritatea mandatelor pentru a susține un Consiliu de miniștri, astfel că se impunea formarea unei coaliții. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Inițial, regele Ferdinand l a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinței de Pace de la Paris. În realitate, fruntașul ardelean nu dorea să-și lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de șase luni. Prin acesta, Marile puteri urmăreau să-și creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităților naționale.

În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreședinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu și-a păstrat funcția de președinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfințea Marea Unire. Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obținea recunoașterea internațională a actelor unirii. Astfel, el nu și-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ștefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reușit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Ion I.C. Brătianu au determinat căderea acestuia.

Neputând face față problemelor cu care se confrunta România și negăsind sprijinul necesar în PNȚ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat (9 noiembrie 1933). Recunoscând că tactica sa „a dat greș” și că „în politică greșelile nu se iartă”, Vaida a demisionat și din funcția de președinte al partidului (21 noiembrie 1933). În locul său l-a propus pe Iuliu Maniu, însă acesta a refuzat, din motive care „sunt de domeniul intereselor superioare ale țării și ale acestui partid”. Maniu l-a propus pe Ion Mihalache, iar delegații au acceptat în unanimitate.

Treptat, susținerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărțirea sa de PNȚ și, în 25 februarie 1935, el își fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale șefului statului

Va deveni unul dintre cei mai apropiați colaboratori, prin care Carol al II-lea își va legitima regimul autoritar. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales președinte al Adunării Deputaților (9 iunie 1939 – 5 septembrie 1940). Mai mult, între 20 ianuarie – 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numește la conducerea Frontului Renașterii Naționale, „unica organizație politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol.

Evenimentele politice ulterioare au determinat ieșirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. În 24 martie 1945 a fost arestat de autoritățile comuniste și anchetat de temutul ofițer de securitate Gheorghe Crăciun.[5] În 1946 a fost pus în arest la domiciliu, la Sibiu, unde și-a petrecut restul vieții, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Mormântul lui Alexandru Vaida-Voevod se află în cimitirul Bisericii dintre Brazi din Sibiu, unde a fost reînhumat abia în 1990. Până atunci rămășițele sale trupești fuseseră ascunse, în secret, într-o criptă din subsolul capelei Romano-Catolice din Cimitirul Municipal Sibiu, unde au fost descoperite, la dorința urmașilor săi, în urma cercetărilor preotului ortodox de atunci al Bisericii dintre Brazi, Mihai Sămărghițan.

 

Portretul lui Iancu Flondor (1865-1924), lider unionist din Bucovina și artizanul Unirii acestei provincii cu Patria Mamă, este ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 8,50 lei. Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 16 august 1865 în orașul Storojineț (pe atunci în Imperiul Austriac, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, mare proprietar la Storojineț era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von (de) Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei (născută von Ralli). Mama sa, Isabella născută von Dobrowolschi de Buchenthal (1835- 1890), o cunoscută pianistă, provenea din Rogojești, Botoșani. Isabella Dobrowolschi a avut o soră, Ludmila, căsătorită Ianoș. Familia Dobrowolski a fost de origine poloneză, însă încă în secolul XVIII s-a romanizat prin căsătorii.

Familia Dobrowolski a obținut la 1800 un titlu de noblețe polonez, iar mai târziu, în Bucovina, titlul nobiliar austriac de Ritter (Cavaler) cu predicatul “von Buchenthal”. Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe Flondor a fost deputat al Corpului al doilea electoral al Curiei (curie = corp electoral – pe timpul dominației habsburgice) marii proprietăți în legislatura I (1861-1866) al Curiei comunelor rurale (Storojineț), în legislatura a IV-a (1871-1877), a V-a (1878-1883), a VI-a (1884-1889) și a VII-a (1890-1891). A fost membru al Partidei federalist-autonomiste, apoi al celei conservatoare și al Partidului Național Român „Concordia.”

Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boierești, care a deținut dregătorii și a avut moșii în Țara de Sus a Moldovei (Bucovina). Familia Flondor era înrudită din vechime cu familiile Balș, Buhuș, Ureche și alte familii mari ale Moldovei. S-a căsătorit, la 11 februarie 1899, cu Elena de Zotta (n. 19 decembrie 1876 – d. 1918), fiica lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta și a Elenei, născută Hurmuzaki . Cei doi căsătoriți erau ortodocși după tată și catolici după mamă. Ei au fost cununați însă în rit ortodox de către preotul paroh al localității Gogolina, districtul Cernăuți. De menționat că Elena de Zotta a fost inițial căsătorită cu Emanoil Flondor (deputat). Iancu și Elena Flondor au avut trei copii, Șerban (n.1900, d. 1971), Neagoe (n.1901, d. 1952) și Mircea (n.1908, d. 1927). O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933. În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul “Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918”, brevetul de membru al Ordinului Coroana României în grad de “Mare cruce”, acordat de regele Ferdinand I (1918) etc. Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității “Franz Joseph” din Viena (1885-1888). A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena (k.k.Universität zu Wien) (în 1894), sub numele Flondor Johann, Ritter von (din) Storojineț. În urma serviciului militar (efectuat într-un regiment de husari în Cernăuți) a obținut brevetul de locotenent de rezervă. În anul 1892, după moartea tatălui său se stabilește la moșia sa de la Storojineț și ia conducerea moșiilor Storojineț, Ropcea, Milie și Broscăuți. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea națională a tuturor românilor.

Pentru sprijinirea emancipării intelectuale și politice a țăranilor de pe moșia sa (Storojineț), Iancu Flondor a susținut crearea în 1896 a Societății de citire “Crai Nou”. Această Societate depindea de asociația “Școala Română” din Suceava.

Iancu Flondor s-a implicat în viața politică a Bucovinei încă de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a “tinerilor” români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Constantin Isopescu-Grecul ș.a. Această grupare a acționat în paralel cu organizațiile politice oficiale, nefiind acceptați în rândul elitei politice românești o anumită perioadă.

Materializarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuți, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forțelor politice românești într-un partid național unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Național Român din Bucovina. Societatea Concordia a fost înființată de Modest de Grigorcea din Carapciu pe Siret, viitorul președinte al Societății. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile “Gazetei Bucovinei”, organ de presă care a fost susținut și de Iancu Flondor. Deși “tinerii” s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanții “bătrânilor” lideri politici conservatori bucovineni au obținut majoritatea mandatelor încredințate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândurile clasei politice conducătoare românești. „Tinerii” s-au declarat nemulțumiți și au început să-i acuze pe membrii Dietei și ai Comitetului Țării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana și că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea “tinerilor”, nemulțumiți de politica pasivă promovată de elita tradițională a bătrânilor boieri de la „Concordia”, de absența unor acțiuni ferme și de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societății “Concordia” și unii deputați ai Dietei și Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor și juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid național puternic. Noua formațiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Național Român sau Partidul Național Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Național Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul “Patria” (1897-1900), având ca principal finanțator pe Iancu Flondor, ziar editat de transilvăneanul Valeriu Braniște.

Tânăra generație de politicieni susținea un radicalism în viața politică și în atitudinea față de administrația Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele românești (țărani, meseriași, intelectuali din lumea satelor și din orașe), conștientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendințelor ce aduceau prejudicii întregii națiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor baron (1880) de Stârcea din viața politică, în fruntea Partidului Național Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul țării, iar liderii “tinerilor”, Iancu Flondor și Modest Grigorcea au devenit vicepreședinți. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales deputat în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: „Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului”. În toamna anului 1918 a fost primar al orașului Storojineț.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Flondor, alături de alți tineri bucovineni, a decis să preia inițiativa fondării unei mișcări naționale românești. Tânăra generație a abandonat politica de colaborare cu autoritățile austriece, în vederea emancipării naționale a majorității românești din Bucovina. În timpul Primului Război Mondial a refuzat să se refugieze în România, fiind nevoit să se confrunte atât cu autoritățile imperiale, cât și cu naționaliștii ucraineni. În toamna anului 1918, Flondor a cerut guvernatorului austriac al Bucovinei să predea puterea românilor și, în fața refuzului acestuia, a convocat un Congres General al Bucovinei, alcătuit din toate naționalitățile regiunii. Avându-l președinte pe Iancu Flondor, Congresul a votat, în unanimitate, în ședința din 28 noiembrie 1918, moțiunea Unirii cu Regatul României. După Unire, Iancu Flondor a coordonat instalarea administrației românești în Bucovina.

Timbrul cu valoarea nominală de 11,50 lei este ilustrat cu portretul lui Take Ionescu (1858-1922), unul dintre cei mai apreciați oratori din politica românească, liberal și conservator deopotrivă, cu un rol determinant în realizarea Marii Uniri din 1918. Take Ionescu s-a născut în Ploiești, la 13/25 octombrie 1858. Părinții săi au fost Gheorghe (Ghiță) Ioan, negustor de cereale, și Eufrosina, „o femeie foarte frumoasă și inteligentă” care se înrudea cu Ion Heliade Rădulescu. În actul de naștere a fost trecut cu numele Dumitru Ioan. De mic copil a fost numit în familie Dumitrache, de unde provenea diminutivul Take pe care avea să-l adopte mai târziu. Familia mai avea încă trei copii, Constantin, Toma (viitorul mare chirurg Thoma Ionescu) și Victor. Tatăl, Ghiță Ioan, temperament autoritar și impulsiv, activ și întreprinzător, era concentrat asupra nevoilor negustoriei cu cereale, lăsând în totalitate în grija soției creșterea copiilor.

Familia mamei lui Take Ionescu era de origine aromână, din Macedonia, stabilită la începutul secolului al XIX-lea în Imperiul Habsburgic. Tatăl Eufrosinei fusese ofițer de cavalerie în armata austriacă. La vârsta de cinci ani este înscris la școala primară din Ploiești, dar trebuie să întrerupă cursurile în vara anului următor când cade victimă epidemiei de holeră care a afectat orașul în 1864. În toamnă a reînceput cursurile primare, dar a fost silit din nou să le întrerupă. Afacerile lui Ghiță Ioan nu au mai mers, acesta fiind nevoit să declare falimentul. Totodată acesta a decis să se mute cu întreaga familie la București, închiriind o locuință modestă. În toamna lui 1864 Take este înscris de tatăl său la pensionul „Geaniloni” din București, pentru a termina clasele primare. La terminarea cursului primar în 1869 este admis la Liceul Sfântu Sava, prin concurs de bursier, ocupând primul loc. Termină cei patru ani ai cursului inferior în numai doi ani, astfel încât în 1871 începe cursul superior, pe care îl va absolvi în 1875, fiind clasat primul la examenul de bacalaureat. Ghiță Ioan, care vroia să asigure copiilor săi un viitor strălucit, i-a trimis pe cei trei copii mai mari (Constantin, Take și Toma) la Paris, ca să studieze dreptul, iar mezinul Victor, exmatriculat din Școala Militară din București în urma unui incident disciplinar, a fost înscris la Școala Militară de Cavalerie de la Ypres (Belgia).În toamna anului 1875 Take Ionescu a plecat la Paris, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. La Paris a locuit timp de 6 ani în Cartierul Latin, pe strada Bonaparte nr 72. Acolo a legat prietenii de-o viață cu viitoare personalități ale societății românești, cum ar fi: Grigore Andronescu, Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara și Alexandru Marghiloman.

În anul 1879, după ce a trecut toate examenele, a obținut licența în drept cu lucrarea „De la condition de l’enfant naturel dans la législation romaine”. În luna mai 1881 a susținut examenul de doctor în drept cu teza „De la recherche de la filiation naturelle”, obținând titlul cu mențiunea „magna cum laude”.

În 1881, la revenirea țară după finalizarea studiilor la Paris, Take Ionescu decide să intre în viața politică. Contextul istoric era unul care făcea dificil succesul politic al unui tânăr, fără situație materială și relații cu mai marii zilei. Existau doar două partide, liberalii, care se uzaseră deja într-o guvernare prelungită, și conservatorii, care nu reușeau să-și găsească locul într-o societate aflată în plin proces de modernizare. Așa cum avea să spună mai târziu „când am debutat în politică, totul era împotriva mea».

În 1884, confruntat cu o mișcare contestatară în interiorul propriului partid, în fruntea cărei se aflau propriul frate, Dimitrie Brătianu, și Mihail Kogălniceanu, primul ministru Ion C. Brătianu decide să facă o mișcare de „întinerire” a partidului cu dublul scop de a reduce influența vechilor personalități ale partidului și de a-și asigura o nouă garnitură de discipoli credincioși și îndatorați lui. El a oferit locuri eligibile pe listele electorale, pe un grup de tineri recent întorși de la studii din străinătate, din care făceau parte Take Ionescu, Costică C. Arion, Nicolae Fleva, Alexandru Djuvara, frații Leca etc. La alegerile generale din 1884, Take Ionescu este ales, pentru prima oară, deputat pe lista Partidului Național Liberal, în colegiul III Ilfov (ales de țăranii cu drept de vot conform sistemului de vot cenzitar). După cum remarca Nicolae Iorga „avocatul Take Ionescu, a devenit, prin talent, factor important într-un partid de boieri.” În condițiile întețirii atacurilor interne la adresa primului ministru Ion C. Brătianu, grupul tinerilor liberali, presupunând că zilele guvernului sunt numărate, după numai opt luni, la începutul anului 1885 părăsesc Partidul Național Liberal, formând un grup numit „Dizidența” alăturându-se totodată forțelor atât liberale cât și conservatoare care luptau pentru răsturnarea guvernului.

Constantin Bacalbașa consideră că motivația lor era una pur carieristă „Take Ionescu nu avea drept ideal ca să se facă apostolul unor idei, ci spre a-și face cât mai repede o carieră politică”. În fond, cu intrarea și ieșirea precipitată, chiar cu resentimente din PNL, Take Ionescu a comis prima mare greșeală politică a carierei sale, pe care neavând tăria de a o recunoaște, își justifica gestul prin rațiuni considerate de el morale și politice. „În realitate rațiunile erau determinate de ambiții personale, urmărind o carieră rapidă.”

În următorii ani, Take Ionescu și gruparea „Dizidența” s-a menținut pe o linie antiguvernamentală, fără însă a se alia cu opoziția conservatoare. La 15 noiembrie 1887, acasă la Take Ionescu, a avut loc întrunirea de constituire a ceea ce s-a numit în epocă „Opoziția Unită”, având ca scop imediat răsturnarea guvernului Ion Brătianu. Aceasta era o adunătură eterogenă formată din opozanții liberali de toate nuanțele (Take Ionescu, Fleva, Arion, Djuvara, Lecca), foștii junimiști trecuți de partea lui Lascăr Catargiu (frații Negruzzi, Vasile Pogor, Dumitru Rosetti, Ion Diamandi), precum și gruparea lui Petre Carp (Maiorescu, Marghiloman, Laurian, Stroici și Nica).

La 19 decembrie 1887, Ion C. Brătianu a dizolvat Parlamentul ca urmare a expirării mandatului legal de 4 ani, și în urma alegerilor din 25 ianuarie 1888, guvernul obține din nou majoritatea, dar „Opoziția Unită” va reuși să obțină un număr de 54 de locuri, majoritatea fruntașilor opoziției reușind să intre în Parlament cu toate presiunile și mașinațiunile guvernului. La 23 martie 1888, în urma represiunii violente a manifestațiilor Opoziției Unite dar și a izbucnirii și răspândirii cu repeziciune a unor revolte țărănești, guvernul Ion C. Brătianu își prezintă demisia. Pentru calmarea situației, regele Carol I va însărcina pe junimistul Theodor Rosetti să formeze un guvern de moderați. Take Ionescu a candidat ca liberal dizident la Colegiul II Dolj pentru Camera Deputaților. Deși a fost combătut violent de către agenții guvernamentali, care l-au acuzat ca fiind „spion țarist”, „corupător al alegătorilor” sau „om fatal care lasă în urma sa doar ruine”, el a reușit să câștige alegerile obținând 406 voturi dintr-un total de 780.

După restabilirea ordinii în țară, în septembrie 1888, Parlamentul este dizolvat și se organizează din nou alegeri. Opoziția Unită, care își atinsese ținta, debarcarea guvernului Brătianu, se dezmembrează. Conservatorii conduși de Lascăr Catargiu aliați cu gruparea liberală condusă de George Vernescu, obțin majoritatea. Take Ionescu reușește, tot ca liberal disident, să fie din nou ales în același colegiu din Craiova.

Perioada 1888-1891 a fost una de instabilitate politică, electoratul fiind chemat de trei ori la urne și cinci guverne perindându-se la cârma țării. Și pentru Take Ionescu perioada a fost una dificilă. El a realizat că după destrămarea „Opoziției Unite”, dizidența liberală de care aparținea ajunsese într-o fundătură politică. La alegerile din 1891 nu mai reușește să intre în parlament. Trebuia să ia o decizie și nu avea decât două posibilități: să se reîntoarcă în Partidul Național Liberal, suportând resentimentul și ranchiuna foștilor tovarăși, sau să intre în Partidul Conservator, cu riscul de a avea un statut secundar și umilitor, din cauza originii sale modeste. La insistențele prietenului său Alexandru Lahovary decide să se alăture conservatorilor.

Take Ionescu a fost unul dintre puținii oameni politici români cu o înțelegere cuprinzătoare a realităților și cu o viziune proprie asupra evoluției evenimentelor istorice. Edificator pentru acest aspect este ceea ce afirma în vara anului 1914, la izbucnirea războiului:

Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare. Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar. Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!

— Take Ionescu, Cascada tronurilor

Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La 10 iulie 1917 a avut loc o remaniere guvernamentală, în urma căreia Partidul Conservator-Democrat condus de Take Ionescu a fost cooptat la guvernare, participând la votarea și aprobarea principalelor legi care vor reglementa societatea postbelică: legea reformei agrare și legea votului universal.

Pasiunea amoroasă pentru Adina Cordescu îl va determina pe Take Ionescu la gesturi politice aproape iraționale, neînțelese nici de tovarășii săi de partid, cum a fost acela de a se opune din toate puterile adoptării de către guvern a unei decizii de a se întreprinde o acțiune militară împotriva bandelor bolșevice care creau dezordine și debandadă în Moldova, în decembrie 1917. În urma adoptării acestei decizii își va prezenta demisia, în ciuda rugăminților unanime, inclusiv din partea regelui Ferdinand, de a nu comite acest gest. „Drama lui sufletească și rezistența lui îndârjită provenea din faptul că persoana care-i era scumpă, viitoarea doamnă Adina Take Ionescu, pe atunci încă doamna Cordescu, se afla în Rusia și că tremura pentru viața ei. Dacă doamna Cordescu s-ar fi aflat la Iași, fără îndoială că Take Ionescu ar fi fost cel dintâi care să ceară dezarmarea bolșevicilor și stârpirea periculosului focar revoluționar de la Socola. Dar iubirea fusese mai puternică decât raționamentul omului de stat și decât patrioticele sale îndatoriri.”

În urma acțiunii energice conduse de generalul Constantin Prezan, bolșevicii au fost dezarmați și ordinea restabilită, „Take Ionescu căutând rușinat, un motiv de a reveni asupra demisiei.”

După încheierea armistițiului cu Puterile Centrale, singura preocupare a lui Take Ionescu a reprezentat-o plecarea la Paris, unde reușise să ajungă între timp și doamna Cordescu. Va solicita guvernului român un tren special care să-l ducă la Paris pe el și unii din colaboratorii săi, pentru a face lobby pentru România. Autoritățile germane permit trecerea acestui tren, „Trenul Take Ionescu” cum va rămâne cunoscut în istorie, prin teritoriile aflate sub controlul lor, până în Elveția.

Colița nedantelată a emisiunii este ilustrată cu o imagine a Reginei Maria (1875-1938), în veșminte de Încoronare (15 octombrie 1922), alături de portretele lui Miron Cristea(1868-1939), Iuliu Hossu (1885-1970), Vasile Lucaciu (1852-1922), Vasile Goldiș (1862-1934), Ștefan Cicio-Pop (1865-1934), Valeriu-Traian Frențiu (1875-1952), Iuliu Maniu (1873-1953) și Ion I.C. Brătianu (1864-1927). Pe timbrul coliței, cu valoarea nominală de 19 lei, este reprodusă stema de stat a României Întregite.

Daniel Mureșan

Alte articole

Leave a Comment