Destinul tragic al tânărului “rege” al informaticii: ARTUR şi „clipa cea repede”

Artur Sălăgean, tânărul genial, plecat din Zalău şi ajuns, “din copil – om mare” pe meleaguri străine, este tânărul informatician care în urmă cu trei săptămâni a plecat, în condiţii încă neelucidate, într-o lume mai bună. Departe de ţară şi de părinţi – familia lui -, inima lui a refuzat să mai bată, oprind brusc şi tragic un destin strălucit, aflat abia la început. Prietenii, colegii de acasă sau din Anglia, acolo unde a terminat studiile şi a început să lucreze în urmă cu un an, dar mai ales părinţii lui, nu se pot obişnui să vorbească despre Artur la timpul trecut. Şi, probabil, nici o vor putea face vreodată.

“Există momente în care timpul pare că s-a oprit, gândurile se prăbuşesc în gol şi întrebările rămân fără răspuns. Este clipa dureroasă în care te cutremuri la vestea că a plecat din această lume un tânăr, fost elev, un prieten, un tânăr făcut parcă, pentru performanţă. Dumnezeu îi cheamă lângă El pe cei mai buni. L-a chemat şi pe Artur, iar în sufletele noastre a ramas un gol imens. În golul acela, ca într-un adevărat sanctuar, rămân amintirile despre el, despre faptele lui. Aceste amintiri le oferim noi, profesorii si colegii lui, drept mângâiere sufletului îndurerat al părinţilor lui Artur”, scria, îndurerat, Florin Morar, profesorul lui Artur Sălăgean, cel care l-a sprijinit şi îndrumat în anii de liceu ajutându-l să desopere taine noi ale informaticii. Artur Sălăgean locuia de cinci ani în frumosul oraş Portsmouth, situat pe coasta de sud est a Marii Britanii. După absolvirea facultăţii, la Universitatea din Portsmouth, anul trecut, şi-a început activitatea ca dezvoltator web, lucrând în acest domeniu în care a fost, încă din primele luni, extrem de apreciat. 

V-ar fi foarte greu să-i priviţi în ochi pe părinţii acestui tânăr. Chiar şi privirea lor v-ar durea prea tare, dincolo de orice gest sau cuvânt. Artur nu mai este, deşi el e acelaşi, aici, viu şi nevătămat, în vreme ce timpul îşi aşează aripa de plumb peste drama lor, pentru care rod al gândurilor va fi, de acum, doar lacrima. Cum să explici, ce să le spui unor părinţi ca să înţeleagă, să priceapă că aşa, dintr-o dată, nu mai au copil? Cum să-i obişnuieşti cu gândul că au rămas singuri: ei doi, şi o lespede de piatră sub ochii lor. Condoleanţele, empatia şi regretele celorlalţi sunt, desigur, fireşti şi pot ajuta într-un procent mai mic sau mai mare însă, lăsând la o parte tot ce înseamnă lume şi viaţă, dincolo de aceşti doi oameni rămaşi fără copil, ar fi un gând imatur să credem măcar că ceva, vreodată, le-ar mai putea aduce liniştea sau fericirea. Tatăl lui Artur, Mircea Sălăgean, un om puternic, încă tânăr, un bărbat integru şi blând, şi-a crescut copilul după principii sănătoase, ştiind că din pruncul isteţ şi frumos va ieşi cândva un bărbat pe care nu doar familia se va baza, ci şi societatea. Din el au mai rămas acum doi ochi pierduţi în Înalt, ca două semne de întrebare ce nu îşi vor găsi răspunsuri niciodată. Fiind un specialist în domeniul informaticii la rândul său, Mircea Sălăgean a înţeles şi a ştiut poate mai bine decât oricine ce înseamnă informatica pentru fiul său, încă din primii ani în care a realizat şi simţit această pasiune a fiului său.

 Moarte învăluită în mister

 Cu mama lui nu am insistat să vorbim, am considerat că nu este, cel puţin deocamdată, momentul să îi cerem să ne povestească. Durerea unei mame este dincolo de orice capacitate de înţelegere şi de percepţie a cuiva care nu trece prin asemenea nenorociri de nemăsurat. Tatăl lui Artur ne-a întins, plângând, câteva foi de hârtie pe care stăteau scrise cuvinte despre băiatul lui. De prieteni, de colegi, dar şi de el, tatăl acestui copil minunat. Ce s-a întâmplat? Cum de s-a întâmplat? Desigur, mulţi se întreabă de ce a dispărut din această lume, un tânăr care avea toată viaţa înainte. Sănătos, fără probleme, descurcăreţ, o minte sclipitoare şi o capacitate, un răsfăţat al performanţei. Deocamdată, orice supoziţie este nu doar inutilă, ci şi lipsită de temei. Cauzele exacte ale morţii lui Artur vor fi aflate peste câteva săptămâni (termenul dat de autorităţile britanice a fost de 12 săptămâni de la data efectuării autopsiei, la începutul lunii iunie). În certificatul medico-legal emis de autorităţile engleze cauza decesului nu este precizată, fiind „necunoscută”. Mircea Sălăgean ne-a povestit, încercând să facă după propriile puteri, puţină lumină, cum era Artur.

„Au fost tot felul de supoziţii sau comentarii lipsite de orice suport real, probat. Noi, părinţii lui, suntem primii care vrem şi avem dreptul să ştim ce s-a întâmplat. Eu sunt un om calculat, nu-mi plac presupunerile. Indiferent ce a fost, specialiştii ne vor lăsa să ştim. Însă trebuie să aşteptăm rezultatul analizelor. Fără aceste documente, orice părere sau comentariu, sunt fabulaţii şi consider că nici faţă de memoria lui Artur nu ar fi normal să lansăm, noi sau cu atât mai puţin cei care nici măcar nu l-au cunoscut, supoziţii. Aşteptăm analizele, ce mai putem face? Nu exista nimic suspect acasă la Artur, atunci când a fost găsit, după ce am alertat pe toti cei care îl cunoşteau acolo, întrucât băiatul nostru nu mai răspundea la telefon. Toate obiectele erau la locul lor, nimic nu era deranjat, răscolit, nu exista băutură sau altceva care să trezească suspiciuni. De fumat, Artur fuma puţin şi rar, ocazional. Băuturi alcoolice nu consuma, poate doar la ocazii, el având chiar o aversiune faţă de alcool, în general. Era oricum un băiat extrem de riguros, încerca să-şi canalizeze întreaga energie pe muncă şi proiecte. Asta era toată activitatea lui şi poate că aici a fost unul din neajunsuri. Avea nevoie de odihnă, de mai mult timp petrecut în afara muncii”.

 Nesomnul, cel mai mare duşman

 “Dormea extrem de puţin iar această problemă cu insomniile era una mai veche, pe care am încercat şi aici la Zalău, cu ajutorul unor buni medici, să o rezolvăm şi urma sub supraveghere medicală un tratament – pe jumătate naturist – tocmai pentru a reuşi să poată dormi mai mult. I se spunea mereu că se suprasolicită, că munceşte prea mult, însă asta era raţiunea lui de a exista, aşa a fost mereu, nu aveai cu cine să te înţelegi pe tema asta. Abia dacă ajungea să meargă la câte o aniversare, la un coleg, în rest, de petreceri şi pierdut nopţile în aceste scopuri, de distracţie, nu era cazul”, ne-a mărturisit tatăl băiatului. Singurul lucru despre care ştie că fiul lui îl consuma, era o băutură energizantă populară, însă nu în exces şi în niciun caz în combinaţii cu alcool, cel puţin asta ştiu părinţii cu care Artur avea, de altfel, o relaţie extrem de apropiată şi sinceră. Şi prietenii foarte apropiaţi, din care unul căruia Artur îi era aproape ca un frate, Alex, cel care şi-a găsit prietenul fără suflare în apartamentul său din Portsmouth,  –  dar şi colegii lui Artur, au confirmat aceste lucruri, fiind excluse, cel puţin până la sosirea rezultatelor, cauze de genul celor vehiculate de către unele persoane. Însă, fireşte, doar analizele de laborator vor da verdictul final. Toate acestea dar şi firul evenimentelor, pas cu pas, oamenii cărora părinţii lui Artur le mulţumesc pentru sprijin şi ajutor zilele şi tot ceea ce aceşti doi părinţi au trăit în Anglia, după ce au aflat cumplita veste şi până au revenit, cu băiatul lor, acasă, le vom aşeza într-un material viitor atunci când, cel mai important, vom putea scrie exact de ce Artur a dispărut prematur.

 Iubit şi apreciat de dascălii din Zalău şi Portsmouth

 Cu o caligrafie tremurată, întreruptă aşa cum se poate lesne vedea, de suspine, Mircea Sălăgean, ne-a lăsat câteva rânduri scrise pentru că, literalmente, fiecare vorbă îi era înecată în plâns. “Artur, copilul nostru drag, a văzut lumina zilei într-un 25 ianuarie din anul 1991, în Zalău. Un copil mult-dorit şi aşteptat de noi, părinţii lui. Anii copilăriei i-a petrecut la Cehu Silvaniei, acolo unde bunicii din partea tatălui l-au alintat, iubit şi crescut, înconjurat de dragoste şi grijă, neţărmurite. Era doar un <<strop de om>>, atunci când se ridica pe vârfuri şi descoperea, curios şi fericit, tastatura unui calculator. Un băiat special, cu mintea ca un fulger, care promitea prin tot ceea ce gândea şi făcea, că va fi un om strălucit.

CV-ul lui Artur este unul impresionant, practic, este greu să cuprinzi într-un material, adevăratul nivel al pregătirii dar şi realizările acestui tânăr, toate într-un timp atât de scurt. A absolvit şcoala primară la <<Mihai Eminescu>> fiind şef de promoţie, iar apoi la Colegiul Naţional Silvania, la clasa de matematică-informatică, obţinând la Bacalureat media generală 9,89 şi 10 la informatică (aceeaşi medie de zece în fiecare dintre cei patru ani de liceu). Premiile pe care le-a obţinut sunt multe şi toate importante. Un premiu important şi la care el a ţinut foarte mult a fost Diploma de Excelenţă în domeniul educaţiei şi pentru poziţia deţinută în galeria de olimpici români de către Primul Ministru din acea vreme, Călin Popescu –Tăriceanu. Locul II la Concursul Naţional de Cultură şi Cilizaţie Europeană, în 2008. Premiul I la Concursul Naţional de Evaluare şi Educaţie în Informatică în 2009 şi 2010. Acelaşi premiu I, la acelaşi concurs dar la specialitatea matematică. Premiul I la Concursul Interjudeţean de programare, în 2009, premiul I la Concursul de Informatică <<Grigore Moisil>>, în 2009 şi multe alte premii sau medalii la concursuri şi olimpiade. A aplicat pentru studii universitare la şase facultăţi din Marea Britanie, fiind acceptat la toate şase, el alegând să studieze în domeniul său de interes- tehnologii web. Studiile le-a încheiat cu succes la Universitatea din Portsmouth, Anglia, cu cel mai înalt grad posibil, <<First Class>>. A primit, la finalul studiilor, premiul special pentru cel mai bun proiect de soluţii în afaceri, <<Best Business Solution Project>>.

A lucrat ca dezvoltator web în acest prim an de după terminarea facultăţii, fiind extrem de apreciat pentru performanţele sale în domeniu. Avea un adevărat cult al muncii, al muncii asidue, pentru a obţine mereu performanţa, a ars intens mereu, ca o flacără, iar puterea cu care a trăit şi a muncit a făcut să se stingă mult prea devreme. Poate că munca şi dăruirea, pasiunea şi dorinţa de performanţă absolută, i-au grăbit sfârşitul”, şi-a încheiat Mircea Sălăgean rândurile. Cuvinte pe care, ca orice părinte, nu ar fi crezut vreodată că le va scrie la timpul trecut, amestecând cerneala cu lacrimile, într-o mare de neînţeles. Rămâne – dincolo de concluziile care există deja şi cele care vor întregi o explicaţie a dispariţiei lui Artur – golul care s-a căscat, ca un coşmar cât cerul de mare, în faţa celor pentru care acest copil a însemnat viaţa însăşi. Rămân amintirile, fotografiile care îi vor însoţi pe părinţii acestui băiat pentru care viaţa, cu toate bucuriile ei, nu a mai avut răbdare şi nici înţelegere. Rămân şi bucuria, şi dragostea cu care Artur a ştiut să le mulţumească celor care l-au adus pe lume şi l-au crescut, nobleţea sufletească şi altruismul cu care şi-a bucurat colegii şi prietenii, fără să ceară în schimb, ceva. Rămân acum clipe cât un veac, pline de chin, nopţi de nesomn, mâini care se frâng, căutându-i chipul şi urma, pentru a le mângâia.

 Undeva, cândva…

 Indiferent ce răspunsuri vor primi părinţii lui Artur, dar şi prietenii şi colegii care îl iubesc, nimeni şi nimic nu le va readuce acestor oameni liniştea, înapoi. Poate doar gândul că undeva, cândva, clipa revederii va face ca acest coşmar să fie uitat, într-o  altă viaţă, mai dreaptă şi mai bună – dacă ea cumva mai există dincolo de aceasta, plină de necazuri, griji şi nedreptăţi. Destinul lui Artur, întrerupt tragic, rupt ca o bucată de stâncă dintr-un întreg făurit cu trudă, răbdare, şi multă iubire, m-a trimis cu gândul departe, în negura timpului, către Iulia Haşdeu, copilul-geniu al marelui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Tânăra genială, care strânsese la vârsta adolescenţei performanţe pe care alţii nu le strâng într-o viaţă, a fost răpusă de o suferinţă cumplită, venită şi din munca asiduă, din nelinişte şi nesomn, şi s-a stins la nici 20 de ani, departe de România şi de părinţii săi, al căror unic copil era. Răpus de o durere pe care nu a stăpânit-o niciodată, după plecarea copilului său, marele istoric şi filolog român avea să primească după cum singur spunea, semne de copilul cel drag, dispărut prematur, trimise către el, de dincolo de viaţa de pe Pământ: „Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns!”

Dacă aşa a fost, sau aşa ar putea fi, poate că acest gând ar fi singurul blând, între toate celelalte chinuitoare pentru părinţii lui Artur, copilul de aur care de fapt a plecat doar… puţin, să-i bucure şi pe alţii. Mama lui Artur, Mariana Sălăgean, şi-a văzut pentru ultima dată băiatul în primăvara acestui an.Tatăl a rămas acasă, prins cu îndatoririle de serviciu şi cu treburile casei, planificând să meargă să-şi viziteze băiatul în această vară, în cazul în care serviciul nu i-ar fi permis lui Artur să vină acasă, măcar pentru câteva zile. Având parcă o presimţire, acolo, în Portsmouth, mama şi-a prelungit şederea schimbând în ultimul moment şi aparent inexplicabil, biletul de întoarcere în România, doar pentru a mai sta câteva zile, în plus faţă de cât planificase iniţial, alături de Artur, fără niciun alt motiv care să fi apărut din senin. La despărţire, atunci, în 8 martie, a fost ultima dată când mama şi fiul s-au îmbrăţişat; pentru că în noaptea aceea de sfârşit de mai, telefonul lui Artur a sunat prelung, zeci de minute la rând, fără ca cineva să mai răspundă…