Fireşte, am probleme. Pentru că nu râd ca un prost. Ei, nu chiar aşa. Pentru că nu zâmbesc. Pentru că tot timpul (chiar tot timpul?) aş fi serios, încruntat, inabordabil. Prea tăcut şi prea serios. Aş fi, adică, un fel de bau – bau (fioros, se înţelege) local, pe deasupra şi cu ceva kilograme în plus şi cu pretenţii (supradimensionate, se înţelege) intelectuale.
Dincolo de posibile exagerări, problema e cât se poate de serioasă. În spaţiul public se râde fără rost într-o veselie. Băşcălia, vulgaritatea fac casă comună cu „râsul ca marketing”. „Nu dă bine” să nu râzi, să zâmbești. Să debordezi de optimism irefutabil. Mai ales oficial, ar sta scris în „fișa postului” să ai mecla tot timpul radioasă, și nu încrâncenată. Se poate povesti mult pe această temă, și cu rost și fără rost, dar, vă rog, nu suntem într-o reclamă.
Ceea ce vreau să subliniez – de la hăhăielile prezindențiale până la glumițele a la Năstase ale premierului în funcție, trecând prin ironiile cinice, de prost gust ale multora dintre așa-numiții moderatori de pe „sticle” – este că în țara asta „tristă, plină de umor” până și râsul s-a îmbolnăvit. Nu mai prosperă aproape nicio emisiune de umor de calitate, iar aproape toate comediile „obligatoriu” conțin doze de vulgaritate.
Poate că suntem și noi de vină: bancurile sunt la fel. Majoritatea, vulgare. Dacă ne plac așa de mult, ar fi musai, așadar, ca și ceea ce ni se livrează, în spațiul public și privat, să fie vulgar. La un asemenea hal de așteptare, politicienii (aproape toți) nu puteau să rateze oportunitatea.
Așa că ne oferă, vai, de prea mulți ani, bancuri proaste. Și multe, multe „țepe”. Ceea ce nu-i chiar de râs. Sau poate e. Și nu ne-am prins noi de acest banc…
Daniel Sauca
excelent ! scurt si la obiect.felicitari !