Vreau o ţară ca afară

Mihaela Moldovan 2 noiembrie 2012 0
Vreau o ţară ca afară

Poate că pare derizoriu, banal şi chiar moft ceea ce băieţii de la Vank au pus pe ritmuri muzicale şi anume dorinţa de a avea o ţară ca afară, însă de fiecare dată când trec graniţa nu pot să nu vreau ca România să aibă pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale – cum zicea Caragiale – lucrurile pe care le au alte state. O fi condamnabil sentimentul de invidie, dar mărturisesc că îl simt când autostrăzile pe care ceilalţi zboară, în timp ce românilor le ia o zi să ajungă din Zalău la Bucureşti sau de la Timişoara la Marea Neagră. La fel de invidioasă sunt şi când ajung în vreun tren nemţesc ori olandez, ale căror vagoane vin la fix în staţii pentru a-şi prelua călătorii şi nu miros nici a stătut, nici a tutun, nici a îmbâcseală acumulată în ani întregi. Sunt trenuri care îţi oferă confort şi căldură, nu scaune cu tapiţerii jegoase şi compartimente în care iarna eşti nevoit să stai cu paltonul pe tine ca să nu îngheţi.
Aş vrea ca România să fie ca afară şi în privinţa altor servicii. Bunăoară, cele din sistemul medical: în timp ce la noi este un haos şi o harababură generală, dincolo ai o altă accesabilitate la tratament, încât speranţa de viaţă şi calitatea ei este incontestabil alta. Am intrat acum două săptămâni într-un aşa zis azil de bătrâni nemţesc, unde fiecare asistat avea micul lui apartament, cu cameră de zi, dormitor, grup sanitar şi bucătărie. Curăţenie, flori peste tot, linişte şi bătrânei zâmbitori care stau la taclale. Şi atunci m-a cuprins mila, milă pentru toţi bătrânii noştri de acasă, din acest meleag carpato-danubiano-pontic unde lucrurile stau atât de anapoda încât, ajunşi la vârsta a treia, oamenii sunt nevoiţi să trăiască după raţie. Mâncare drămuită, medicamente cumpărate atunci când pensia permite, calorifere închise tot din lipsa banilor – pe scurt, un drai trăit cu porţia, dupa cum dictează nişte venituri de toată jena.
Vreau o ţară ca afară şi când văd toate acele mici detalii care fac viaţa altfel, detalii care, la un moment dat, par că vor să te copleşească şi să-ţi sară în faţă strigând “Iată-ne!”. Tot în Germania am văzut într-un supermarket aparate de reciclat PET-uri. Nu poţi să nu te simţi bine şi să nu zâmbeşti apreciativ când vezi cum familiile îşi educă pruncii în spirit eco şi instinctiv vrei să faci la fel. Ei bine, la noi este mai greu, nu pentru că asemenea aparate sunt încă de domeniul SF-ului pentru majoritatea oraşelor, ci din cauză că mentalitatea balcanică este greu de schimbat. Prea mulţi dintre români se mulţumesc cu puţin şi cu greu acceptă că lucrurile pot şi merită să fie făcute mai bine. Frustrarea de a trăi fiecare zi în mod drămuit îi împiedică să vrea mai mult, să ceară mai mult de la ei înşişi, pentru a avea de fapt ceea ce am zis la început: o ţară ca afară. Trist!

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »