Nu ştiu ce cred sau ce ştiu aleșii și politicienii noştri despre bătrânii care îşi duc zilele, cu tot mai mare greutate, prin satele sălăjene. Poate că sunt unii care nu au uitat, sau mai există oameni ajunşi mari care mai au parinţi sau bunici chiar, în viaţă, la sate şi se gândesc nu doar de ziua lor la ei, ori din an în Paşte. Însă cei mai mulţi, aşa cum se comportă, cum acţionează şi cum decid soarta acestor oameni, îngrămădiţi statistic sub termenul de „categorie”, demonstrează nu doar că au uitat, ci că nu au avut, de fapt, părinţi, niciodată.
Altfel este inexplicabil cum de gândul politicianului se îndreaptă spre bătrânii noştri doar în anii electorali, pe la ședințele la care se prezintă serviciile nenumărate de care aceștia, cică, beneficiază sau când se mai face câte un recensământ. Dacă întrebi, pe uliţele din satele sălăjene, cum o duc oamenii, ce şi-ar dori, ce i-ar sfătui pe cei care le zâmbesc larg pe afișe sau pe la tv, răspunsurile sunt, chiar şi în situaţia lor extrem de grea, pline de modestie, de bunătate, de speranţă.
Şi-ar dori, dar înţeleg că nu se poate. Ar vrea mai mult, nu cât să nu poată duce sau mânca, ci cât să le ajungă astfel încât să nu adoarmă gândind la sacrificiile ce trebuie făcute pentru reţeta de medicamente, pentru vizita la medic, pentru hrana animalelor, pentru un cadou la nepoţi. Noi nu suntem în stare să le asigurăm normalitatea, firescul, de ceva mai bun de atât nici nu poate fi vorba. Ceva ce să-i uimească, să le arate, chiar şi aşa, ingrat, cum poate să arate ceva material, un strop de preţuire. Pentru ei noi am fost totul. Au fost zile, săptămâni, ani în care, pentru noi ei au tremurat, au strâns cureaua, şi-au refuzat o haină, un concediu, şi-au refuzat minimum de necesar existenţei şi au mers încălzind speranţa în pumni, cu un singur scop suprem, acela de a ne vedea sănătoşi, mari şi împliniţi.
Noi nu ştim nici măcar cât un bob de neghină să facem, să împletim sărăcia cu sacrificiul şi să iasă o cunună aurită din asta. Nu doar că nu ştim, dar nici nu mai putem să înţelegem, să capacităm faptul că ei nu au pe nimeni, doar pe noi, iar mulţi dintre ei nici măcar pe noi nu ne au, pentru că sunt singuri, uitaţi de lume şi de viaţă. Nu am mai văzut de luni, de ani chiar, o lege pentru ei. Ceva care să scoată din ruşine acest monstru numit Parlament, să ierte neghiobia, avariţia şi preaplinul în care cei aleşi de noi se scaldă. Ţi-ai dat ţie patru pensii? Dă-i şi ăluia care te-a crescut, te-a şters la fund şi te-a făcut mare, un sfert de pensie în plus. Ţi-ai dat 50 de drepturi şi privilegii?
Dă-i şi ăluia care oricum nu întinde mâna, din bun simţ şi ruşine, dă-i un colţ, pentru că dincolo de lege, de bugete, de PIB-uri şi de alte lucruri în care intră cifre peste cifre şi raţiuni mai mult sau mai puţin sănătoase, stă dorinţa de a fi bun, uman, generos, dorinţa de a arăta recunoştinţă şi de a înfăptui un „mulţumesc”. Pensiile speciale ale aleșilor noștri sunt ultima pală grea și ultima umilință la care toți pensionarii acestei țări au fost supuși. Este de neconceput și de neiertat un astfel de gest, mârșav l-aș numi, care a căpătat, zilele trecute, puterea legii și care a pus la colț, în suprema umilință, milioane de pensionari care au muncit o viață întreagă și care trăiesc astăzi cu pensii în cuantum care sperie orice om.
„N-aţi avut până acum, dar de la anu’…” De anul viitor nu, nu se va întâmpla nimic, dragii noştri bătrâni. Cei mai mulți dintre voi vor vota, anul viitor, la alegerile locale. Iar dacă un mulţumesc vă ţine de frig, de foame, vă creşte animalele în ogradă şi vă pune cu grijă medicamentele pe noptieră, atunci, da, acelaşi “mulţumesc, şi-atât”, veţi primi şi după aceste alegeri care, desigur, nu vă vor putea aduce mai mult bine decât ați avut până acum. În rest, descurcaţi-vă, pentru că puteţi, doar aţi putut şi când vă mâncam noi zilele și vă albeam nopțile, când munceaţi pe brânci pentru noi, când renunțați chiar și la cele mai mărunte bucurii proprii, doar pentru ca noi să mai avem o bucurie în plus.
Dacă atunci aţi putut, cu atâtea pe cap, puteţi şi acum, când nu mai aveţi grija noastră în plus, nu-i aşa? Este o logică politică, încercaţi să o înţelegeţi. Pentru că în România, bătrâneţea nu are nici zâmbetul, nici recunoştinţa pe care le merită, ci are greutatea şi durerea unei pedepse crunte care se termină, desigur, la un moment dat, doar că se termină odată cu viața.
Domnule Negoiță, chiar dacă uneori nu am fost de acord cu dv, vă laud că scrieți bine și cu miez! Da, o societate este bună și prin respectul față de bătrîni. Și acesta arătat nu doar în familie, față de bătrînii proprii, ci și față de ai altora, și la nivel general. Din păcate, politicienii netrebnici dovedesc doar interesul de a se folosi electoral de bătrîni. Așa că rămîne ca schimbarea să se producă pe calea educației și atitudinii individuale.