Statul a ajuns, în îngrijorător de multe situații, în ipostaza disperată (dar previzibilă) a cetățeanului care s-a fălit cu o mașină de firmă, ultimul răcnet, luată în rate pe care nu le mai poate achita după nici două luni. Discutăm, așa cum v-ați dat seama, despre salariile bugetarilor, umflate cu pompa și bazate pe o fundație care, de fapt, nu a existat niciodată, în niciun alt loc în afara imaginației lovite sistematic de întuneric a conducătorilor și legiuitorilor noștri.
Nimeni nu știe pe ce calcule s-au bazat guvernații noștri atunci când au dat “liber la mărire”, cu surle și trâmbițe, din partea casei. Bucuria a fost mare pe lucrătorii care își primesc salariile din ban public. Să primești lunar, pe card, 70 de milioane vechi, sau 120 milioane ori alte sume care, înainte de intrarea în vigoare a legii erau cu mult mai mici (nemeritat de mici, ce-i drept, în unele cazuri) părea un vis de zână prostuță, desprins din basmele lui Ispirescu. Dar n-a fost vis, ci a fost aievea, cel puțin pentru două – trei luni. Ce ne facem însă în prezent, când asistăm la prăbușirea cu răsunet a acestui tort de bezea, sec pe dinăuntru, prin colapsul în care multe instituții – primării, direcții, servicii etc – au intrat așa cum cetățenii mai isteți decât guvernanții au bănuit că se va întâmpla.
Citim în fiecare zi cum se mai prăbușește un mit în câte o instituție și aflăm, mai nou, cum că în această capcană au început să cadă și spitalele, lucru extrem de îngrijorător. Nu mai sunt bani de salarii. Păi, de unde să fie, fraților?
Economiștii și analiștii lui pește-prăjit, care se jurau pe toți sfinții că vor fi bani, de parcă bugetul ăsta ar fi un sac fără fund, dau acum din colț în colț, ca niște șoareci urmăriți de coada măturii. Este mai mult decât evident faptul că, dacă nu sunt bani, nu sunt și pace. Vorba lui Ilie Moromete, atunci când perceptorul, venit la poarta casei cu plata pentru fondul funciar, îl soma pe bietul om să plătească:
“- De unde dracu’ să-ți dau bani, dacă nu am? Nu am, nu pricepi?”
Statul nostru drag este acum în situația bietului Moromete, doar că istețul oltean care a făcut istorie în literatura românească a știut acest lucru de la bun început și nu s-a angajat în cheltuieli absurde, fiind somat să plătească “funcirea” pentru teren și casă, și nu să-și achite niște datorii sau promisiuni (cum este în cazul statului roman în clipa de față) făcute mizând pe pielea ursului din pădure.
Nu știu dacă aveți cunoștință despre faptul că un lucrător în într-un “Stadt” (primărie) dintr-o localitate din Germania, are un salariu de sub o mie de euro, adică un salariu foarte mic comparativ cu cel al unui lucrător din mediul privat acolo unde se pot câștiga și 5.000 de euro pe lună. Nici directorii de la marile muzee din Polonia sau Germania nu câștigă 1.000 de euro, nicidecum 2.000 cum e pe la noi, poate doar în cazuri ce presupun un nivel foarte înalt cum ar fi, de exemplu, marele “Luvru” din Paris, acolo unde, evident, și responsabilitățile sunt uriașe.
Nici pe la Sănătate salariile nu sunt atât de mari prin alte țări (nu discutăm de medici, ci de categoriile de personal gen TESA) așa cum au ajuns să fie decise, într-un mod total lipsit de logică și mai ales suport, la noi. Desigur, ideal ar fi fost să fie posibil acest lucru, să existe bani, să existe posibilitate din partea statului pentru a oferi astfel de salarii: dacă sunt bani, de ce să nu-i bucurăm pe oameni, nu-i așa? Stat care, în traducere liberă, înseamnă de fapt fiecare cetățean care contribuie la buget prin sume ce sunt ulterior folosite la plata acestor salarii.
Sigur că o societate ideală este aceea în care, și bugetarul, dar și ăla care trage de-și rupe spinarea la privat, să trăiască decent, să nu înnebunească lună de lună gândindu-se din ce își achită ratele, din ce cumpără de mâncare, din ce achită factura de 800 de lei la gaz, când el câștigă doar 1.200 de lei, are și doi copii, și un bătrân pe lângă casă și o grămadă de alte cheltuieli care îl termină psihic. Doar că la noi nu este posibil așa ceva și nu va fi posibil nici peste 50 de ani. Pentru că suntem o societate îmbolnăvită de incompetența și lipsa de responsabilitate a celor care ne conduc. A celor care ne prostesc inițial, cu promisiuni umflate ca niște gogoși, promisiuni care se fâsâie imediat cum le vine sorocul punerii în fireasca împlinire. Pentru că asta este România, țara noastră ajunsă ca un bolnav cașectic, o resursă din care toți neisprăviții au supt ca niște vampiri nesătui, fără să se oprească vreodată și fără să fie conștienți că România nu e doar a lor, a prezentului, ci și a celor care vin după ei și așteaptă să găsească o urmă de evoluție, sau de lucru bine păstrat măcar.
