România mea (I)

Magazin Salajean 8 iunie 2011 0

România mea nu (mai) seamănă cu a voastră. Pentru că nu (mai) există. România ideală? Poate. Patria supremă? Probabil. „Divagaţiile” lui Cioran, de la 24 de ani, prinse în „Schimbarea la faţă a României”, se încheie cam aşa: „De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări (România, n.m.), de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru”. Nu ne-am recâştigat „umbrele trecutului nostru”. Suntem pierduţi. De mult. Pierduţi. Şi fără busolă. Apartenenţa la structuri internaţionale – necesare oare din perspectiva supravieţuirii ori inevitabile? – nu reprezintă o busolă. Am ajuns o adunătură flămândă şi isterică de sclavi ai necesităţilor materiale. Nu avem „organ” apocaliptic. Sau nu îl (mai) vedem acolo unde s-a ascuns. Oare în Biserică?

România mea e de centru. Care va să zică, nu există. „Imparţial ca tot românul” nu înseamnă centru. Centru înseamnă echilibru, forţă, patrie a extremelor, unitate a contrariilor, mamă care îşi adună copiii la sân. Neagu Djuvara, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”: „Suntem poate singura ţară din Europa, în afară de micile ţări, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă «de la Nistru până la Tisa»”. Mai există astăzi un asemenea sentiment naţional? Mai este astăzi limba română un „centru” al aspiraţiilor, trăirilor naţionale? Eu unul nu cred.

România mea e politică. Nu poate exista fără oameni politici. Şi fără partide. Care nu mai există. În anii 90, chiar în forme incipiente de organizare, erau organisme vii. Acum au ajuns maşinării inflexibile, care pun în aplicare ordine şi „principii” (de punere în funcţii a „militanţilor”). Unul dintre cei mai inteligenţi oameni politici de după 90, Vasile Sebastian Dâncu, ajuns, surprinzător?, „mogul” de Cluj, are (şi) o carte intitulată „Politica inutilă”. Dâncu susţine că politica nu este o activitate inutilă, dar „actuala politică românească corespunde unei nefericite tradiţii de încremenire istorică”. Politica, în opinia sociologului clujean, va rămâne inutilă până când nu va creşte activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor, dacă nu va face apel la valori, dacă nu se va încheia „politica improvizaţiei şi diletantismului”, cea care a fost „înlocuitoarea unui adevărat management strategic al societăţii”. V.S. Dâncu, şi are dreptate: „În 17 ani (21 spre 22 astăzi – n.m.), politicienii nu au fost capabili să structureze o strategie de dezvoltare economică a României”. O strategie pusă în practică. Cum vă spuneam, România mea nu există.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »