Respectul, normalitatea și bunul simț

 

Nici cu cel mai mare efort nu-mi pot imagina un ţântar donator de sânge.  Când eşti învăţat cu ciupeala şi cu şusta, cam greu poţi percepe că în jurul tău există oameni cinstiţi.  În societatea românească, nici nu mai are rost să zici că eşti sărac, dacă eşti cinstit şi invers. Cine-i cinstit nu poate fi bogat.  Eu una,  şi ca mine mulţi, m-am săturat de persiflarea cu care sunt  tratată de cei care trebuie să înţeleagă că sunt muncesc pentru noi. Da, pentru noi cetăţenii de rând! Ei muncesc pentru noi, nicidecum noi pentru ei. Când o aud pe mama, o vârstnică simpatică, spunându-mi că a fost la spital, la primărie sau la oricare altă instituţie publică,  cu replica: ”Ce frumos mi-au vorbit, tare drăguţe au fost”, îmi vine să ridic tonul. Şi după o astfel de afirmaţie, mereu îi dau replica: ”Mama, asta e normalitatea!”. Mama, mătuşa, unchiul şi alte rude ajunse la vârsta senectuţii  nu pricep, de fapt,  că aşa trebuie să fie şi că acesta e modul firesc  în  care  trebuie să funcţioneze  societatea. Chiar dacă nu poţi să ajuţi omul care bate la uşa biroului tău sau pe cel care ajunge în pragul ghişeului să-şi plătească dările, pentru că tocmai s-a terminat foaia din imprimantă pentru a-i emite chitanţa sau factura, vorbeşte-i frumos. Găseşte soluţii.  Indiferenţa şi aroganţa  nu-şi au rostul şi cu o astfel de atitudine nu se câştigă nimic. Din contră, se pierde încrederea cetăţeanului. Chiar dacă nu mai există  hârtie în instituţie,  cu siguranţă,  dacă îi vorbeşti frumos contribuabilului, totul se va rezolva. Nu e greu şi asta trebuie să înţeleagă mulţi. La fel cum mama, bunica, unchiul şi mătuşa, cărora le port respect, trebuie să înţeleagă că o floare nu aduce primăvăra şi că un trotuar, zeci de begonii, panseluţe şi petunii nu înseamnă civilizaţie şi lux. Am fost zilele trecute unul  din miile de privilegiaţi  care au luat parte la procesul electoral. După zeci de ore de muncă, la finalul procesului electoral, am cerut sprijin unui jandarm, tinerel  de altfel, să mă ajute să car un sac cu buletine de vot. Ce răspuns am primit?  ”N-am voie, doamnă! E ordin!”. E confortabil să stai cu mâinile în buzunar și să privești la cei de lângă tine care se chinuie. E tânăr şi se supune unor reguli impuse, poate, de oameni ca: mama, mătuşa şi unchiul… Însă cu un astfel de gest, cu un astfel de răspuns  şi-a pierdut încrederea mea. Da, încrederea mea de cetăţean, care solicită sprijin autorităţilor şi care, în loc de sprijin, capătă ….nimic. Ca mine sunt mulţi. Saturaţi de persiflarea cu care sunt trataţi, de minciunile cu care sunt ademeniţi şi de mult nimic primit în ultimii ani de la cei care trebuiau să ne ofere mult. : un trai decent, respect, infrastructură,  servicii medicale de calitate, educaţie  şi multe altele. Ne-au oferit treptat ipocrizie. Vizibilă peste tot şi ajunsă la  rang de virtute încât eu una mă declar învinsă: ”Nu mai pot să-i fac faţă!”.

Alte articole

Leave a Comment