Opriţi la staţia “Doamne fereşte!”

magazinsalajean 24 ianuarie 2013 0
Opriţi la staţia “Doamne fereşte!”

Suntem (tot) fără gândire de ansamblu, îmi spuneam zilele trecute, mergând de-a lungul unicului bulevard al Zalăului şi al Sălajului. Mărturisesc că mi se pare trist şi deprimant să recunosc că şi în 2013 plecăm cu aceeaşi problemă în cârcă: lipsa viziunii, a gândirii în spaţiu şi pe termen lung în ceea ce priveşte monumentele de patrimoniu pe care le (mai) avem şi pe care le tratăm superficial, cu spatele, de parcă tot ce ţine de ele ne-ar împovăra, în loc să ne bucure. Avem o suită de construcţii atât de frumoase în oraş, dar pe care le trecem cu vederea mai mult sau mai intenţionat. Le uităm cam 60 la sută, 30 de procente le umplem cu nepăsare, iar restul de 10 procente – cu o neştiinţă de 2 lei. Prea puţine lucrări de restaurare, prea puţine intervenţii făcute cu cap, prea puţin, prea puţin… Mereu mi-au plăcut în alte oraşe/capitale/ţări străduţele înguste, pietonale, mărginite de clădiri unde istoria curge pe sub streaşină ca firele subţiri de ploaie. De fiecare dată când am norocul să mă aflu într-un asemenea décor îmi doresc cu disperare să îl pot lua cu mine, să-l plantez în Zalău aşa cum se plantează un bulb într-un ghiveci. Poate, poate se prinde. Numai că grija şi bunul simţ faţă de istorie şi artă – cu tot ce presupun aceste două vaste domenii – nu cresc brusc, la dorinţa mea, pe domeniul public zălăuan. Este nevoie de mai mult, ştiu bine. Bunăoară, este nevoie ca pe fosta stradă a Republicii să nu mai zugrăvim în culori de bâlci faţade vechi de sute de ani; este nevoie ca pe fosta stradă a Crasnei să ştim preţui case ridicate la începutul secolului trecut şi să găsim, în calitate de proprietari, fonduri pentru restaurarea lor; este nevoie ca pe strada Titulescu să locuim cu grijă în clădirile de patrimoniu, grijă manifestată cu totul altfel decât punând termopane la un imobil scos parcă din cartea de istorie. Numai că zălăuanii suferă de amnezie şi uitare cam des când este vorba de astfel de lucruri sau, ştiindu-se oarecum cu musca pe căciulă pentru întreaga stare de fapt, preferă să închidă ochii şi să ridice din umeri în semn de “n-am făcut eu, nu-s eu de vină!”. Numai că şi tăcerea spune multe, nu-i aşa? Este aceeaşi tăcere care permite ca şi în restul Sălajului clădiri şi monumente să fie măcinate, bucată cu bucată, şi aruncate la coşul de gunoi al istoriei. Conace întregi dispar pe rând, iar noi stăm nepăsători, martori indolenţi, ai unui furt ce se petrece sub ochii noştri. Ne fură Timpul, ne fură din bunuri care valorează o avere şi pe care alţii le-ar spoi cu aur, ne jefuieşte an de an de câte-un castel, conac, clădire veche şi noi, fraierii Europei, stăm şi zâmbim tâmp, invitându-l să se servească pe alese! Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă încearcă o tristeţe şi o furie faţă de tot şi toate, încât îmi vine să strig, asemeni lui Dinescu, “Opriţi Istoria! Vreau să cobor! Opriţi la staţia «Doamne fereşte!»”

Mihaela Moldovan

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »