Mantuiala lucrului romanesc

Magazin Salajean 8 septembrie 2011 0

De zilele trecute, avem si noi, romanii, un stadion mare si frumos, in care s-au investit milioane de euro. Constructia este impresionanta chiar si vazuta la televizor si presupun ca aproape totul este grandios. De la distanta de sute de kilometri de capitala, marturisesc ca proiectul privind ridicarea lui „National Arena” mi-a placut si am considerat absolut fireasca necesitatea ca Bucurestiul sa aiba un stadion de asemenea anvergura, demn de competitiile internationale. Si pe masura ce au evoluat lucrarile, am simtit aceeasi satisfactie pe care am trait-o vazand cum inima Ardealului – Clujul – are doua stadioane cu care nu ne facem de ras la meciurile mari.

Nu mult a tinut satisfactia asta, asa cum nicio minune nu tine decat trei zile. M-am dezumflat, ca si alte cateva milioane de romani, in seara inaugurarii maretului stadion, seara in care nationala de fotbal a Romaniei si-a masurat puterile cu echipa similara franceza. Nu sunt o microbista infocata, asa ca nu ma voi referi aici la prestatia si la randamentul jucatorilor romani. Problema si spinul meu din coasta tine de altceva, de arena in sine, unde gazonul s-a lipit de ghetele jucatorilor mai ceva ca pamantul din tarlaua de la Somes. Nu trecea pasa fara ca iarba sa fie rascolita si decupata, fara ca in verdele gazonului sa apara gauri maro de pamant, in care cativa jucatori mai ghinionisti erau mai sa-si rupa picioarele.

Pe toata durata meciului, am simtit un gust amar, de treaba prost facuta, de matrapazlac injghebat la repezeala, sa scape muncitorii mai repede, ca doar si asa nu ii vede nimeni sa ii urecheze, ca doar bine e si asa, ca doar… suntem in Romanica. Aceleasi scuze de doi lei, aceeasi atitudine de „las-o, mai, ca merge asa”, acelasi lucru facut de mantuiala.

Cum de mantuiala mi s-a parut si cantarea lui Marcel Pavel, platit gras din bani publici pentru a intona imnul national inainte de a fluiera arbitrul inceperea meciului. Artistul – de la care aveam oarecare pretentii, fara sa fiu fan – a incurcat versurile imnului national mai ceva ca la Ploiesti, iar ceea ce a iesit a fost o improvizatie dupa ureche, o „tomnire” a strofelor din topor. Un profesionist, atunci cand semneaza un contract, se si pregateste temeinic pentru a-l onora cum trebuie si nu se bazeaza pe duioase aduceri-aminte. Eu am gasit in prestatia lui Pavel aceeasi trebusoara facuta de mantuiala ca si in cazul gazonului. Si avea dreptate primarul capitalei, Sorin Oprescu, spunand ca nu poate face iarba sa creasca mai repede. La fel cum nu cred ca putea sa il faca pe Pavel sa-si pregateasca imnul si nici pe muncitorii care au pus gazonul sa faca munca de calitate. Problema in ambele cazuri este in interior, in acea mentalitate balcanica de fusareala, care, multumindu-se cu o calitate slaba a lucrurilor, da si mai putin societatii. Da, de fapt, o atitudine second hand.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »