La extreme

Mihaela Moldovan 6 decembrie 2012 0
La extreme

 

În fiecare an, după Ziua Naţională, rămân cu un gust amar, dar nu de festivismul mai mult sau mai puţin arătat ori de agitaţia care brusc cuprinde sfera politică, ci de liniştea care se instalează cu supremaţie imediat după manifestări şi durează aşa, cam vreun an. Pentru că, dacă este să fim serioşi şi să ne asumăm lucrurile, totul se petrece după un calendar care ne-a intrat în minte şi după care totul se derulează la fel, anual. În preajma datei de 1 Decembrie, ne amintim că avem o ţară, un drapel, o Zi Naţională care merită atenţie şi pentru a căror celebrare ieşim la colţ de stradă să urmărim parada militară, să ascultăm câteva acorduri de muzică de fanfară, să aplaudăm şi să zâmbim tâmp ca la alte manifestări cu baie de mulţime. În restul anului, tratăm totul cu o indiferenţă de zile mari şi ne aruncăm cu înverşunare în cealaltă extremă a senzaţiilor/sentimentelor/trăilor, o extremă a negativismului, când iarba verde de acasă nu e bună decât de dat la porci, când vedem România doar ca o săracă ţară bogată, când o găsim frumoasă, dar o plângem pentru că este locuită. Toate aceste imagini au intrat într-un fel de folclor de nouă generaţie şi circulă cu uşurinţă din gură în gură, oprindu-se din rostogoleală doar de 1 Decembrie ori, în cazul unora, nici măcar atunci.

Alternanţa aceasta între extreme, balansul acesta grotesc nu se sprijină pe nimic concret, nu are un fundament real, ci doar o refulare de frustrări acumulate în timp. Ce mă întristează este că nu facem nimic să căutăm leac, nimic în afară de vorbărie goală, care are un efect la fel de sec. Ce am făcut ca să schimbăm lucrurile? Iar când mă refer la acest verb “a face” îl plasez în contexul bine definit al persoanei întâi, singular şi plural. Ce am făcut fiecare pentru a îmbunătăţi mersul lucrurilor? Ceva acolo îmi spune că prea puţine, majoritatea românilor fiind mult prea blazaţi pentru a se implica activ în găsirea de soluţii. Este mult mai uşor să aştepţi, punându-ţi speranţele în X, în Z, în clasa politică, în partide, în americani, în extratereştri, în Dumnezeu, în lună şi în stele. Sigur, nu este rău să speri, dar să speri aiurea, stând cu mâinile în sân şi aşteptând să lucreze alţii în folosul tău este o întoarcere în epoca de piatră, la o mentalitate de 2 lei. Şi cam aşa este şi câştigul: de 2 lei. Şi mă întreb atunci, oare nu ar fi mai uşor ca în loc de festivism, zâmbete şi declaraţii amăgitoare cum că ne iubim ţara o dată pe an să facem ceva concret pentru a dovedi acest lucru şi în celelalte 364 de zile? Retoric.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »