Kitch cu iz de tandreţe

Magazin Salajean 15 februarie 2011 0

De mai bine de zece ani, la români, începutul de primăvară vine cu infuzii occidentale, cu mult mediatizatul Valentine Day. Fără a fi …cerut cuiva voie, această sărbătoare nouă şi urbană, prin care oameni din întreaga lume îşi exprimă dragostea unul faţă de celălalt prin trimiterea de flori şi cadouri, s-a cuibărit, obraznică, în vieţile românilor. Ba mai mult, trece la rang de mare importanţă, încercând să umbrească Dragobetele sau Mărţişorul.

Noul Valentin nu este… mofturos, ci se bucură de orice cadou, de la jucării de pluş, inimioare, pernuţe, dulciuri, inele, lănţişoare, flori, până la surprize mari, haine, suveniruri, tablouri, daruri scumpe care pot culmina cu maşini de lux, vile sau iahturi. Totul purtând amprenta unei tente de roz sau roşu pentru a impresiona şi pentru a reda intensitatea sentimentelor. Desigur, că şi inima Valentin-ului e nevoită să ţină cont de buget, de limitările crizei, şi alege, de cele mai multe ori, după posibilităţi, să-şi exprime direct, prin viu grai, prin răvaş, ori prin obiecte simple, dragostea. În goana lor de a face ceva deosebit pentru fiinţa iubita, românii uită totuşi că nu era nevoie să importăm tradiţiile altora, atâta timp cât le aveam pe ale noastre. Mult mai speciale, mai pline de semnificaţie.

Prăznuit pe 24 februarie, Dragobetele simboliza în unele sate româneşti belşugul. Pe vremuri, în această zi satele răsunau de veselia tinerilor, ieşiţi să întâmpine vremea bună, să alunge frigul, iar cei care participau la această sărbătoare erau feriţi de bolile anului, de febră şi aveau un an îmbelşugat. În unele regiuni, cu prilejul acestei sărbători ţărăneşti, cu implicaţii premaritale, fete şi băieţi culegeau din pădure primele flori, atent supravegheaţi de bătrânele satului care veneau din urmă. În prima zi a lui Martie, mamele pregăteau pentru copiii lor, o pietricică sau o monedă de argint, pe care o legau cu un şnur împletit alb-roşu la încheietura mâinii, lăsând-o acolo până la înflorirea pomilor. Mărţişorul s-a peregrinat, în timp, de pe mânuţele copiilor, pe crengile copacilor, pe veşmintele femeilor, care-l considerau un noroc şi un semn al preţuirii, pentru ca acum, să rămână doar un simbol boem, care se stinge încet.

Vestitoarele primăverii, Dragobetele şi Mărţişorul, Dochia cu cojoacele ei, au fost sărbători frumoase pentru români. Acum, în pas cu mondenităţile, am ajuns să ştergem cu buretele ce a fost atât de special şi tradiţional pentru noi, să ne ferim de sărbători care ne diferenţiază de alţii, să ne uităm identitatea. Oare nici sentimentele noastre nu pot scăpa de tăvălugul mondializării? Cine alţii, decât noi, sunt vinovaţi că ne-am lăsat duşi de val, că ne-am lăsat monopolizaţi de tradiţiile marilor centre urbane, neadmiţând că în locul unui dar, făcut cu simplitate, am preferat să ne ambalăm … tandreţea într-un kitch.

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »