Josnici, dar justiţiari

Magazin Salajean 3 martie 2011 0

Irinel şi Monica nu sunt nici primii şi nici ultimii pământeni care divorţează. Dar pentru devoratorii de senzaţional se pare că ei sunt acum centrul universului. Fiecare gest, fiecare vorbă, respiraţie, sau tăcere are semnificaţie, ori sensuri ascunse, sau te miri ce valoare. În fond şi la urma urmei, şi ei sunt doi oameni la fel ca noi, cu două mâini, două picioare, doi ochi şi un cap, care au trăit după mintea, sufletul şi bugetul lor, şi nu din banul public. Sunt două personaje a căror valoare o ştie cel mai bine Dumnezeu, părinţii lor, ei înşişi şi poate un grup restrâns de cunoscuţi sau rude. Dar cu totul alţii se simt acum îndreptăţiţi să-i cântărească şi să le exploateze povestea.

De fapt oare pe cine interesează cu adevărat? Era ceva firesc, să se întâmple aşa şi probabil acest lucru îl ştiau amândoi dar şi l-au asumat. Fiecare şi-a cunoscut intenţiile, dragostea sau interesul. Fiecare, încă de la început, ar fi admis, dacă gândea la rece că nu va ţine. Acum, şi unul şi celălalt, are varianta lui şi nemulţumirile lui, care pot fi foarte adevărate, foarte false, sau doar pe jumătate valabile.

De ce totuşi ne pasă atâta? E drept că cineva stă cu ochii pe ei, că savurează subiectul, că nu scapă nimic. Şi lasă să curgă multă cerneală, să se filmeze cadre, pentru a oferi publicului picanterii despre cei doi soţi. Că unii pun totul pe tapet e problema lor. Dar noi ce facem? Cu nesaţ sorbim fiecare cuvinţel, privim imaginile şi apoi comentăm. Bârfim, tocăm mărunt-mărunt şi tranşăm. Oare cu ce drept suntem atât de justiţiari? De când ştim atât de multe despre ei, dar şi despre alţii, pe care i-am disecat la vremea lor?

Cei care-şi permit să comenteze, să incrimineze ori să râdă cu certitudine cred că sunt mult mai buni decât ei. Sau aşa ar trebui să fie. Cine suntem noi să analizăm, să dăm sfaturi ori să ne vârâm nasul în oala altora? De-am fi fost în pielea lor, probabil tot aşa am fi făcut. Ori poate mai rău. Ori chiar facem, însă nu ne vedem, dar criticăm faptele altora. Şi atunci, cu ce tupeu venim să ne dăm moralişti? Precis nu avem altă ocupaţie, suntem prea liberi, avem timp de can-can-uri, bârfe şi răutăţi. Ne uităm în ograda vecinului, dar nu vedem ce e la noi. Probabil, atâta ne duce mintea. Să râdem de alţii, să fim la curent cu necazurile altora, pentru că nu putem să evoluăm. Am rămas la stadiul de rural, de mahala, de periferie, unde poveştile altora se disecă de dimineaţa până seara pentru a nu lăsa impresia că nu faci nimic şi că eşti limitat. Desigur, spre consolarea românilor, bârfa la scară înaltă, ori la scară joasă, nu le este caracteristică doar lor, pentru că şi la alte popoare se serveşte, pe …pâine şi se îngurgitează cu nesaţ. Dar oare chiar nu putem să ne delimităm de ce e josnic, numai pentru că e pe trend?

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »