Iremediabila depărtare

Nu cred că există un părinte care să nu fie tot mai mult apăsat de gândul că, într-o bună zi, copilul va pleca de acasă; dar nu așa cum se “pleacă” de acasă într-o țară condusă de oameni întregi la minte, ci așa cum se pleacă de la noi, către alte tărâmuri, și acelea devenite în ultimii ani tot mai nesigure și mai neprimitoare, aflate la mii de kilometri distanță. Nu pentru o lună, nici pentru un an. Ci pentru ani, zeci sau poate chiar pentru totdeauna. Nu știu dacă sunt, de asemenea, puțini, acei părinți care trăiesc deja urmările nu foarte fericite ale acestei realități. Sigur, este o bucurie pentru orice părinte să își știe copilul împlinit, bucuros, fericit acolo, peste hotare.

Respectat, cu drepturile în viața lui exact așa cum sunt trecute pe hârtia pe care se află tipărită legea. Este un sentiment de victorie pentru mulți, de superioritate chiar, față de cei care rămân aici și se chinuie, muncind într-o economie de piață literalmente batjocoritoare pentru angajați, mă refer la cei mai mulți. Cu toate acestea, sentimentul trăit zilnic deopotrivă de părinții rămași acasă și copiii aflați la mii de kilometri distanță, nu este un curcubeu de zâmbete și fericire. Dorul apasă cel mai tare și taie, de multe ori, în carne vie. Aprinde nopțile și le albește,iar zilele le umbrește adesea cu gânduri și tristeți. Aduce gândul către cele mai banale lucruri lăsate acasă, către prieteni, către patul acela vechi și nu foarte confortabil, dar care “mirosea” a acasă.

În colțul celălalt de lume, părinții – mulți dintre ei rămași singuri, fie o mamă, un tată, poate un bunic, adună și ei zilele și le înghesuie în nopți, cu ochii către firul de iarbă, către cer, ori spre tavan. Miliarde de gânduri, de frământări. Trec toate aniversările, zilele de naștere, trec sărbătorile rând pe rând și singurătățile fiecăruia sunt poate singura consecință pe care o vedem, dincolo de telefoanele pe care le dăm sau le primim, cum că ne e bine, sau lor nu le e greu, așteptând fiecare pe cineva.

Evident, sunt dureri despre care oamenii evită să vorbească pentru că, în fond, mai rău îți faci. E mai bine să păstrezi viu gândul că vine o vară, sau poate un Crăciun în care copiii ajung din nou lângă părinți, în momente fericite și nu în alte împrejurări. Nimeni nu mai poate acum să reușească să afle măcar un “set” de cauze, cu subiect și predicat, pentru care copiii sunt nevoiți, din ce în ce mai mult și mai mulți, să plece din țara în care s-au născut, pentru a-i îmbogăți pe alții prin munca, inteligența și cu prețul sănătății și al tinereții lor. Pentru că sunt prea multe cauze, strânse în ani, ca o boală parșivă adunată într-un trup și înrăită an de an tot mai mult. Sunt prea mulți vinovați care se schimbă ciclic între ei, prea multă depravare politică și hoție, indiferent de ce nivel discutăm.

Pentru noi, cei rămași aici, chiar și termenul de acasă devine, încet dar sigur, străin. Rămânem să ne plângem că nu avem asfalt, că gropile ne distrug mașinile, că înnebunim pe la cozi la fisc, la autorități, la primărie, că toți cei care ne conduc au devenit moșieri, nu oameni aleși să ne facă viața mai bună, mai frumoasă. Vedem cum țara “pleacă” de sub tălpile noastre, pe șosele, pe calea ferată, pe apă sau pe calea aerului. Păduri, zăcăminte, coloși industriali românești. Dispare tot. Peste 80 la sută din pământuri sunt deținute de străini. Industria, toată, e la mâna celor care nu știu să pronunțe un cuvânt în limba română. Vă sufocă creditele, dobânzile absolut criminale de la credite, jecmăneala cămătrească a băncilor și a recuperatorilor?

Mulțumiți-le tot străinilor, pentru că toate băncile din țară sunt străine. Mâncăm toate gunoaiele altora, în timp ce ei își numără miliardele din profit, iar țăranii noștri întind, temători și deznădăjduiți, câte un ou de casă la colțul străzii, pentru că produsele românești nu sunt pe placul supermarketurilor, evident, și acelea străine. Studiem… “fezabilități”, cheltuim miliarde pe planuri ridicole și nu avem un kilometru de autostradă finalizat. În trenuri colcăie gândacii și șobolanii, iar prin orașe circulăm cu autobuzele pe care le aruncă alții la fier vechi. Lucrăm pe 200, 300 de euro, de ne sar capacele, la medic intrăm în sevraj așteptând. Gunoaiele și prostia, nesimțirea umană aunor cetățeni ne termină încet dar sigur orice urmă de fericire. Învățământul se duce de râpă, dar avem o sută de inspectori și inspectoare, șefi și șefe în învățământ care n-au venit în viața lor cu o propunere care să scoată prostia și ceaușismul din programele școlare care ne aruncă la coada Africii, nu a Europei, și în materie de învățământ. Baze sportive și stadioane sunt doar în marile orașe, în cele mai mici, da, sunt și acolo însă doar unde a existat o administrație căreia i-a păsat de oameni.

Exemplele pot continua; am vrut doar să spun, deși știu că nu mai era nevoie, de ce, părinți fiind, rămânem fără copiii noștri aproape de noi. Și de ce, copii fiind, tineri… viitori adulți, suntem nevoiți să ne rupem de pământ, de mamă, de tată, de limbă, doar pentru că o adunătură de golani ignoranți, o grupare de hoți și vânzători de țară care ne țin discursuri patriotice în timp ce fură cu trei mâini și mint de îngheață apele, de la Parlament și până în ultima primărie de comună, cum că e despre noi, despre copiii noștri, despre viitor, despre prosperitate. Cei care ne-au condus și ne conduc în continuare, cocoșați de fărădelegi și minciună, ne oferă, pe mai departe doar… depărtarea. Aceea mare, nu depărtarea firească, ce desparte la un moment dat un copil de părinte. Depărtarea cea grea, aproape de necuprins, măsurată în mii de kilometri și luni, poate ani de așteptare și dor imens.