Grotescul de zi cu zi

Dacă mâine ar avea loc alegeri prezidenţiale, ce terminaţie ar avea numele celui care ar conduce Cotroceniul pentru următorii ani: „escu”, „oc” sau „ta”?
În cazul în care „rechinul” USL ar înota liniştit în piscina cu „caraşi”, întrebarea nu şi-ar mai avea rostul. Crin Antonescu ar câştiga la pas competiţia pentru Cotroceni. Însă, de ceva vreme încoace, caracterul lui Crin începe să se muleze tot mai mult pe cel al prietenului său Victor Ponta. La fel de adevărat este că, într-o căsnicie, la un moment dat, mai mult sau mai puţin voliţional, soţii încep să semene al naibii de mult între ei. Problema personajelor amintite însă, este că Ponta seamănă de prea multă vreme cu Adrian Năstase, mentorul său aflat astăzi din nou după gratii.
Lovind fără să clipească în presă şi, mai ales, în justiţie, Victor Ponta încearcă să recredibilizeze, atât cât mai poate, USL şi, implicit, PSD. Or, anumite reacţii ale premierului denotă că omul nu se simte deloc în largul său, nici măcar în postura de premier. Siguranţa şi ironiile ce mustesc în mai toate declaraţiile sale nu reprezintă altceva decât un scut împotriva unei realităţi care-i bântuie visele. Chiar dacă, cel puţin la modul declarativ, USL merge în continuare pe mâna lui Crin Antonescu la alegerile prezidenţiale, nucleul dur al PSD, în fruntea căruia se află însuşi premierul, îi cere acestuia să sacrifice „nebunul” pe tabla de şah. Fără susţinerea PSD, şansele lui Crin la viitoarele alegeri se diminuează la maximum. Însă Ponta şi-ar vedea cu ochii un vis împlinit. Cu certitudinea că satisfacţia ar fi aceeaşi, nu neapărat valoric, ci mai degrabă din punct de vedere constituţional, Ponta l-ar detrona pe Traian Băsescu.
Ei bine, în cazul destul de probabil în care USL s-ar rupe, indiscutabil, ar apare şi varianta unei înfruntări fratricide pentru Cotroceni, între Crin şi Victor. Ceea ce, cu doza de cinism care ne caracterizează, susţinem că nu ne-ar displace. Cu toate acestea, anumiţi analişti politici susţin că accederea ambilor candidaţi în turul al doilea al prezidenţialelor ar fi varianta ideală pentru actuala Putere.
Ei bine, pe tot acest tărâm minat, Traian Băsescu începe să aibă o influenţă din ce în ce mai scăzută în viaţa politică, şi nu numai. Ocupat probabil cu noul său proiect, şi anume Partidul Mişcarea Populară, preşedintele încă mai speră la un demn urmaş care să-l urmeze la Cotroceni. Problema e că respectivul nu-i deloc blond şi, mai ales, nu a ajuns încă să facă parte integrantă din proiectul lui Traian Băsescu. Şi nici nu va ajunge, decât la un moment dat, când legea îi va permite să candideze pe listele unui alt partid decât cel care l-a susţinut pentru a câştiga Primăria Cluj-Napoca. Emil Boc, fiindcă despre el este vorba, pare să-şi fi dat acordul de principiu vizavi de această chestiune, însă nici nu dă semne clare că s-ar rupe de PDL. Astfel că singura soluţie care îi rămâne e să urgenteze o fuziune a PMP cu PDL, ceea ce nu-i deloc imposibil de realizat. Acest deziderat însă ar deveni plauzibil doar peste „cadavrul” lui Vasile Blaga şi-a altor câţiva lătrăi portocalii, pe care doar foamea de funcţii şi sentimentul de servilitate îi mai ţin lipiţi de actuala conducere a PDL. Restul democrat-liberalilor, cu greutate în partid, şi-au pregătit deja terenul pentru a ajunge lângă Băsescu, indiferent de variantă: fie cea de trecere necondiţionată în barca PMP, fie cea îmbunătăţită, mai precis aceea care ar rezulta în urma unei fuziuni a PMP cu PDL. De fapt, este impropriu să spui „fuziune”, în condiţiile în care structura de bază a ambelor partide este formată din entităţi portocalii.
Ei bine, anul acesta, vom avea de toate pentru toţi: destituiri, acuzaţii, plecări şi veniri, atacuri sub centură, contracte putrede deconspirate, dar şi de autorităţi debusolate. Toate acestea pentru a pune mâna pe funcţii, mânaţi fiind de foamea de putere. Cu alte cuvinte, vom asista la aceleaşi „românisme” cu care ne-am pierdut timpul în ultimii 24 de ani. Un spectacol grotesc, menit să zdruncine din temelii această naţiune, în care noi, cei din „gloată”, începem să devenim din ce în ce mai puţin însemnaţi.