Frontul politic III

Magazin Salajean 10 martie 2011 0

De cealaltă parte a frontului politic se postează PDL şi aliaţii lui (UDMR, UNPR şi grupul minorităţilor din CD). Congresul UDMR a oferit o perioadă de respiro pentru guvern şi PDL. UDMR-ul nu a dat ditamai ouăle guvernării pe nişte ouşoare mititele promise de USL. Asta nu înseamnă că nu vor folosi dansul cocoşeilor USL-işti de la Oradea pentru a impune eficientizarea acţiunilor în vederea atingerii scopului suprem (repetat explicit de mulţi vorbitori). Aşa că, UDMR trebuie să înregistreze paşi mult mai vizibili în definirea (inclusiv acceptarea de către PDL) termenilor autonomiei. Cu atât mai mult cu cât concurenţa lui Tokes poate deveni o reală ameninţare.// UNPR nu dispune de talentul necesar ieşirii dintr-o situaţie cicatrizată.

Chiar dacă acolo există valori, acestea nu reuşesc să se însumeze la nivelul formaţiunii politice. Puţinele acţiuni coordonate de lideri UNPR, mai degrabă îmbracă forme de evidenţiere a personalităţii acestora, decât forme de manifestare unitare ale unui partid ce doreşte să oferteze piaţa politică. UNPR-ul se pare că nu-şi propune mai mult decât completarea necesarului de voturi parlamentare pentru putere.// Radiografiind componenta politică principală a puterii, rezultă o structură de bază formată din fostul PD şi o fărâmă din PNL (aripa Stolojan, Stoica, Flutur) transformată în partid (PLD). Deşi a trecut ceva timp, cele două curente: democrat şi liberal sunt încă distincte în PDL…. În urma Conferinţei din 27-29 martie 1992, din scindarea rădăcinii comune (FSN), apare FDSN->PDSR-> PSD şi PD-> PDL. După Petre Roman, din martie 2001 pînă-n dec.2004 (când devine preşedintele României), la conducerea PD va fi Traian Băsescu. Din 2003 preşedinte executiv a fost Emil Boc, care va fi confirmat preşedinte al PD la Congresul din iunie 2005.

De la schisma din 1992 în orice combinaţii s-au aranjat forţele politice, reacţiile de respingere cele mai constante s-au manifestat între PSD şi PD. Evident, sunt cazuri de notorietate când interese curioase au acoperit motivaţia politică (Băsescu-Nicolaiciuc-Mitrea, Blaga-UM 0962- Grupul de la Cluj, etc). În 1996, PD intră la guvernare alături de CDR, UDMR şi PSDR generând convulsiile din 1998 care au determinat căderea lui Ciorbea, numirea lui Radu Vasile şi, pe ultima turnantă, a lui Mugur Isărescu. În 2004 alianţa DA îl scapă patru ani pe Tăriceanu prim ministru, iar în 2008 se încearcă o inhibare a evoluţiei politice prin Parteneriatul pentru România (PD+ PSD) cu Boc prim-ministru.

Dacă curvia ar fi reuşit, mulţi spun că, era vai şi amar de ea ţară. PD a fost membru al Internaţionalei Socialiste (1996-2005) iar din 2006 (PDL) este membru al Partidului Popular European, având şi reprezentare în Parlamentul European. Parcursul de la stânga la dreapta al PDL-ului (care nu reprezintă o excepţie politică) este cauzat de inexistenţa unei relaţii organice între partid şi electoratul pe care pretinde că-l reprezintă. În România partidele politice nu au apărut ca o emanaţie a nevoilor de reprezentare a maselor. Aidoma unor grupări rebele, sunt în căutarea continuă a electoratului ce se constituie, înaintea alegerilor, în mase mari de nehotărâţi. Evoluţia partidelor politice a urmat acelaşi curs haotic pe care l-a parcurs şi societatea românescă. Una a generat-o pe cealaltă. PDL-ul se află în faţa unor decizii fundamentale a evoluţiei sale. În faţa coordonatorului politicilor PDL-iste, grupările din partid, scot cartuşele de pe ţeavă şi, se pare, vor accepta o restructurare de fond la următorul congres. Dacă USL a tras o cortină de tinerei în faţa celor care (în continuare) trag sforile, probabil PDL-ul va trebui să facă mai mult de atât. Programul de guvernare nu este mai îndrăzneţ decât ce a fost pe piaţă până acum însă măsurile (de guvernare) adoptate începând cu 2010 au fost radicale (atât cele economice cât şi cele ce au vizat restructurarea aparatului administrativ) şi au adus un deficit de simpatie electorală. Oricum, o anumită revenire economică pe sfârşitul anului 2011 şi continuarea acţiunilor anticorupţie (poliţie, vămi, justiţie, politicieni, etc) poate schimba balanţa electorală.

PDL-ul nu are comportamentul unui partid matur cu structuri proprii şi responsabilitatea decizională. Este mult prea perceptibil că toate mişcările îi sunt induse dinafară. Dacă lucrurile merg bine este-n regulă. PDL-ul are însă oameni mulţi şi valoroşi care după congres, dacă-şi vor găsi motivaţia, pot da energii suficiente pentru relansarea partidului. Chiar dacă intuim până unde ar putea merge povestea cu vămile şi nu am uitat încă nici de ţigareta 1-4, de borduriadă, de Păsat şi de alte năzbâtii ale protipendadei de partid, tot este greu să cântăreşti dacă ăia sau ăştia or fi făcut mai mult rău ţării. Zarurile nu au fost încă aruncate. Rolul principal revine în continuare preşedintelui jucător. Şi sunt speranţe. Poate aşa vom avea o ţară ceva mai curată la faţă. Ăsta ar fi întra-devăr un câştig!

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »