Fără sutană

Magazin Salajean 14 aprilie 2011 0

Postul Paştelui, poate mai mult ca oricare din perioadele de penitenţă impuse peste an de biserică, trezeşte în mulţi dintre noi diverse atitudini. De la cele de credincioşenie, supunere faţă de învăţătura laică, de respect şi mai ales, de iubire faţă de Dumnezeu, la cele de răzvrătire şi de contra-argumentare a tot ceea ce s-a făptuit, spus şi dovedit în ultimele două milenii.

Românii, despre care se afirmă că ar fi un popor evlavios şi cu puternice rădăcini creştine, cad zilnic la examenul iubirii faţă de Dumnezeu şi aproapele, tocmai în momentele în care ar trebui să se ridice, în perioadele de post. Şi nu de multe ori, cea mai vinovată este conştiinţa. Cea care toacă mărunt pe fiecare dintre noi. Prea multă conştiinţă a unora face însă ca în această perioadă omul să scoată la iveală cele reale din interiorul său. Credinţa sau necredinţa.

Credincioşenia unora poate atinge acum culmi nebănuit de înalte pentru unii. Înalte, prin neînţelegere. Mulţi, care au ajuns să desluşească dogmele, învăţătura şi regulile tind să uite de partea reală a creştinismului, de iubire, şi să arunce totul într-o oală a teoretizării. Aşa-zişii credincioşi, nelipsiţi de la utrenii, vecernii, şi toate evenimentele bisericeşti, care ştiu şi fac totul ca la carte, poate mai bine ca unii clerici, devin inchizitori cu fraţii lor neştiutori ori nepăsători. Astfel de oameni, încep să răsară te miri de unde. Nu sunt greu de recunoscut, sunt cei care lasă impresia omului în sutană, a celui cu mari pătrunderi spirituale, prezenţi între oameni pentru a-i converti pe cei necredincioşi. Impostorul, uns cu cele mai bune intenţii, ajunge până la urmă în extremă, atunci când descoperă că şi-a răcit gura de pomană.

Izbăvitorul de ocazie, după ce înşiră mecanic tot ce a auzit în biserică, ori ce a citit în Biblie, atinge culmea dispărării dacă nu reuşeşte să aducă pe calea cea bună pe cel păcătos, pe cel care a îndrăznit să mărturisească că el nu le are cu biserica, dar că are dialogul lui personal cu Dumnezeu. Parvenitul în ale bisericii, nervos că nu a putut transmite mesajul aşa cum el l-a perceput şi făurit, renegă fiinţa din faţa lui şi o dispreţuieşte. Este momentul în care falsul credincios face dovada adevăratei lui valori, a neiubirii faţă de aproapele şi faţă de Creator, crezând că poate turna cu pâlnia ceea ce omul are nevoie să descopere singur. Supărarea şi nervii faţă de reacţia de respingere a celui pe care nu l-a ademenit pe calea mântuirii nu are justificare. Iisus Hristos a ştiut şi a acceptat ca pentru astfel de oameni să se jertfească şi în ciuda sacrificiului Său lumea şi astăzi e împărţită între credincioşi, necredincioşi, neştiutori ori indiferenţi. Dacă Hristos a murit împăcat, de ce omul fără sutană să răzvrăteşte?

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »