Deşteaptă-te, române!

Dacă privim din exterior, am spune, la prima vedere, că e vorba de un blestem, însă, în detaliu, lucrurile sunt mult mai grave decât par. Numai noi nu putem face surprize, parcă numai noi suntem sortiţi să ne chinuim până la finalul oricărei competiţii. Ne-am bucurat, cu toţii, că am ajuns la un turneu final după opt ani de „secetă”, iar obiectivul federaţiei – calificarea în optimi – părea să fie unul realizabil, fără mari emoţii. Dacă în jocul cu Franţa am pierdut ca eroii, în partida de miercuri seara, cu Elveţia, am dat cu piciorul la două puncte importante, ca să nu le numesc „vitale”. Am condus cu 1 – 0, puteam face 2 – 0 dacă şutul lui Săpunaru nu lovea bara laterală, iar la acel scor, cu siguranţă jocul ar fi arătat altfel în repriza secundă, implicit şi deznodământul partidei. Am avut câteva sclipiri, dar am bătut în retragere mult prea devreme, iar elveţienii au simţit că pot obţine mai mult. Jucătorii defensivului tata Puiu păreau ca nişte fotbalişti ce aşteaptă să termine treaba, oricum dar să o termine şi să se întoarcă acasă, nu să-i facă bucuroşi pe românii de pretutindeni, mai ales pe cei care au făcut eforturi mari pentru a-i susţine din tribune. Nivelul Campionatului European din Franţa este destul de scăzut, cel puţin la ce fotbal am văzut până în prezent, iar acest lucru ne face să fim şi mai trişti pentru ceea ce a realizat România în primele două jocuri.
Pentru naţionala ţării noastre, meciul de miercuri era şi o revanşă după acel 1 – 4 de la Cupa Mondială din ’94, unde, tot cu Iordănescu pe bancă, dar cu o echipă incomparabil mai bună decât cea de azi, România a făcut cea mai frumoasă figură din istorie la un turneu final.
Cu Franţa nu am fost departe de fericire, cu Elveţia am fost şi mai aproape, dar oboseala din final ne-a taxat de fiecare dată. Avem, în continuare, şanse la calificarea în optimile de finală, suntem în grafic, dar nu va fi acelaşi lucru să întâlnim în faza următoare ocupanta unui loc doi sau o câştigătoare de grupă. Aceasta, în cazul în care, „tricolorii” se vor deştepta măcar în ceasul al doisprezecelea şi vor conştientiza că trebuie să arate mult mai bine pe „dreptunghiul verde” în partida cu Albania decât au făcut în primele două jocuri, mai ales în cea cu echipa din ţara cantoanelor.
Calculele nu sunt chiar simple nici dacă batem Albania, deoarece se va face un clasament separat, între cele şase echipe de pe locul trei, iar în optimi vor merge patru echipe cu cel mai bun punctaj. Prin urmare, nici măcar o victorie asupra albanezilor nu ne oferă suprema garanţie că putem merge mai departe. Stăm, în continuare, la mâna rezultatelor (ca de fiecare dată). Ca în multe alte domenii, ne mulţumim cu puţin, abandonăm lupta exact atunci când ar trebui să dăm mai mult, obosim nepermis de repede. Doar „Generaţia de Aur” ne-a demonstrat contrariul, bucurându-ne până la lacrimi. Hagi, „regele”, care ne-a făcut să plângem după el, a spus la o conferinţă de presă că românii ar trebui să le facă statuie multor jucători din acea generaţie. Atunci, nu ne-am dat seama sau nu am vrut să conştientizăm că acele momente erau printre ultimele de sclipire ale fotbalului românesc, în „constelaţia” fotbalistică mondială. Că astfel de momente, cum a fost cel din ’94, nu vor mai exista foarte mulţi ani.
Fotbalul românesc înoată tot mai greu într-o mare învolburată, unde alte naţiuni – multe dintre ele advărate surprize – ştiu să se eschiveze printre valuri pentru a ajunge la celălalt ţărm. Iar, când lipsa de valoare este completată de indolenţă, nici puterea divină nu mai are cum să intervină. În ’94, „tricolorii” ar fi obţinut, probabil, acelaşi rezultat chiar şi fără Iordănescu pe bancă. Acum, a fost nevoie ca tata Puiu să mute inteligent pe tabla de şah pentru a le da un „mat” măcar elveţienilor. A ales, însă, să înainteze doar cu pionii, iar caii şi nebunii i-a ţinut lângă el.