Dacă odată cu evenimentele din ’89 naţia a încercat să se zmucească din zona dictaturii comuniste, statul, încropit din ce aveam pe acasă, s-a opus puternic transformărilor. Nici măcar Silviu Brucan, bun cunoscător în d’ale comunismului, nu a reuşit să aprecieze perioada în care democraţia şi economia României ar fi putut depăşi punctul reversibilităţii. Deşi pot fi date câteva exemple pozitive, puterea judecătorească a reprezentat temelia pe care s-a bazat sistemul în speranţa nemuririi. O inventariere a celor de la vârf va evidenţia destule personaje puternic ancorate în metehnele trecutului. Spre deosebire de socialism, acum nu se acţionează dezinteresat. C’aşa-i în capitalism, totul se plăteşte. Câte marionete ale fostei securităţi nu sunt în structurile publice de la vârful piramidei decizionale? Câţi din baronii de azi nu sunt urmaşii „de drept” ai mai marilor din trecut? Se spune că un preşedinte a generat sistemul, altul a fost învins de sistem, iar actualul se bate, încă cu şanse, să-l răpună. Ceea ce se vede după 22 de ani este o luptă primitivă pentru putere, dezinteresul pentru a contura legislativ graniţele statului de drept şi mai ales lipsa respectului faţă de instituţii şi lege. Toate acestea în dispreţ pentru naţia căreia i se restrânge tot mai mult perspectiva unei dezvoltări viitoare. Din ce în ce mai mulţi români apreciază că nedreptăţile de acum le-au depăşit cu mult pe cele din comunism. Partidele nu au niciun fel de principii doctrinare, combinaţiile politice epuizând toate posibilităţile. Normalitatea în România înseamnă scandal şi vrajbă, factori certificaţi ai neperformanţei şi a risipei de resurse. Inclusiv a celor umane. Cu toate că s-a acceptat necesitatea existenţei unor nuclee stabile de funcţionari publici în toate instituţiile statului, după schimbările la guvernare urmează de fiecare dată un întreg tămbălău. Funcţionari publici ajunşi prin concursuri aranjate sunt trântiţi, prin acelaşi tip de metode, la pământ. În mandatul actualului parlament, având în vedere modificarea structurii majorităţii politice, ar fi trebuit să avem patru rânduri de schimbări. De la prefect la directorul de şcoală. Evident şi la deconcentratele agriculturii. Aici pierderea funcţiei te transformă instantaneu în..şomer. Dacă nu ai aranjamente! Crearea unui început în aplicarea corectă şi mai ales loială faţă de breaslă a legii funcţionarului public (L-188/1999) amână momentul de la care s-ar putea spune că am intrat în normalitate. În condiţiile pseudo-democraţiei de la noi, oferirea unor alternative titularilor constrânşi să renunţe la post ar fi putut însemna, în multe situaţii, soluţia acceptată. Evaluarea activităţii deconcentratelor din agricultură, de o manieră care să dea măcar o fărâmă de credibilitate procedurilor şi justificare măsurilor, ar fi putut „acoperi” de asemenea unele schimbări. Formarea unui corp de specialişti care să dobândească abilităţi în gestionarea unor funcţii publice reprezintă un deziderat prea mare pentru viitor? Metodele practicate pentru a scăpa de cei din garda veche, pe măsură ce evoluăm (?) pe drumul democraţiei (?), sunt parcă din ce în ce mai primitive. Am văzut că la agricultură se practică deportările. Deportarea (dex: a trimite pe cineva într-o regiune îndepărtată ca măsură represivă) cred că este termenul potrivit pentru procedurile de schimbare a directorilor direcţiilor agricole. Fără judecată, fără altă vină înafara apartenenţei, în trecut sau în prezent, la alt partid. Combinaţiile prin care sunt schimbaţi directorii agriculturii din BH cu cei din BN, GL cu MS, GJ cu GL, TL cu BZ, SB cu TL etc, etc, doar-doar vor renunţa la post, denotă o lipsă de maturitate consolidată în managementul situaţiei.Vor urma tensiuni inutile ce vor amplifica haosul şi disfuncţionalităţile din această toamnă. Şi Ovidius a fost deportat (8dH) la Tomis fără judecată. Nivelul democraţiei romane de atunci pare a fi cam la nivelul de azi al democraţiei noastre pre-capitaliste.
Alexandru Lapusan
