Antidot la ură

 În editorialul de astăzi nu va fi vorba despre ură. Despre amarul cel mai amar pe care îl înghițim zi de zi. Despre dezbinarea acestui popor chinuit, despre tot mai apropiata moarte a centenarei noastre Românii. Nu va fi nici despre mizerabilii care ne-au condus, nici despre cei care ne conduc. Nici despre hoți, aceia mari, rechinii României, cei care au strâns averi fabuloase pe spinarea și prin prostirea noastră și care ne râd în față astăzi, cu satisfacția celui pe care o judecată strâmbă l-a scăpat de la temniță, nici despre singurătatea sfâșietoare a românilor care primesc vești doar prin sms de la cei dragi, cei plecați peste granițe poate pentru totdeauna, despre salariile infecte, pensiile umilitoare sau nedreptățile care ni se aștern la picioare indiferent la ușa cărei instituții ajungem. Nici măcar despre condamnări mai mult sau mai puțin (ne)așteptate.

Aș vrea să vă scriu despre ceva mai frumos, ceva care să ne limpezească puțin sufletul, să ne trimită o rază de soare și speranță în inimi, ceva care să ne facă să conștientizăm faptul că avem o singură viață și că fiecare zi, fiecare oră ce ne este dată, ar putea fi și ultima. Ceva care să ne determine să abandonăm orice gând care ne poate crește ura sau tensiunea arterială, orice demers care ne-ar murdări și necăji existența mai mult decât oricum se întâmplă zi de zi prin eterna și nedreapta “inerție românească”.

Ceva care să ne determine să abandonăm orice gând care ne poate crește ura față de ceva sau cineva sau tensiunea arterială, orice demers care ne-ar murdări și necăji existența mai mult decât oricum se întâmplă zi de zi prin forța inerției de tip românesc. Astăzi, despre iubire. “Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim. Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire.Această forță explică totul și oferă sens vieţii, este chintesenţa ei”, spunea Einstein. Fiecare dintre noi suntem prin definiţie capabili să primim şi să oferim iubire. Greu de explicat, de transpus în cuvinte, sentimentul iubirii este poate singurul existent în noi în cea mai pură formă. Până şi cel mai negru ori bolnav suflet este capabil, undeva în abisul lui, de iubire, şi are nevoie totdată să primească, sub o formă sau alta, acest combustibil fără de care viaţa nu poate exista. Chiar dacă iubirii îi atribuim de multe ori suferinţe sufleteşti adânci, eşecuri, drame personale ori reacţii dezastruoase, de multe ori consecinţele amare ale acestui sentiment “dulce” îşi au sorgintea în noi înşine.

În acţiunile noastre, în alegerile greşite ori în alegerile bune pe care le creştem ulterior în mod greşit, în renunţările în momentele de furie şi mânie, în cuvintele aruncate din gât şi nu din minte. De multe ori ne răzbunăm pe ea şi o blamăm, ne jurăm că nu ne-o mai dorim, că nu vrem să-i mai vedem mugurii niciodată în viaţă. După furtună însă, încălzite de razele soarelui, speranţa şi dorinţa reapar şi ne transformă, ne schimbă, ne aduc gândul cel bun. Şi ne trezim într-o bună dimineaţă cu un semn, un mesaj, un telefon, poate un zâmbet venit de nicăieri, care ne arată că atât cât respirăm, şansa la a iubi şi a fi iubit este una care nu piere niciodată. Orice formă de iubire este una binecuvântată, nu există ceva nociv ori rău în actul unei iubiri sincere, indiferent către cine pleacă acest sentiment. Ceea ce uităm însă de multe ori, prinşi în vâltoarea unei vieţi care nu seamănă nici cu filmele şi nici cu romanele, este să arătăm că iubim. Să demonstrăm, să oferim dovezi cât mai puţin comerciale şi cât mai mult sufleteşti, ori semne certe, fără să fim mânaţi de vreun prilej anume, ori de un act venit din partea celui pentru care nutrim sau care merită acest sentiment. Niciodată o dovadă de iubire nu va fi mai puternică, mai credibilă şi mai pură ca atunci când este oferită, rostită, ascunsă într-un gest ori atingere, în lipsa unui motiv. Dacă viaţa este pe zile, iubirea trebuie să fie pe clipe, toate câte alcătuiesc o zi, o lună, un an. Este sentimentul care înfloreşte în adevărata lui splendoare şi valoare, la timpul “acum”.

Pentru că „după”, el rămâne ca o carte poştală într-un album, şi mai poate mângâia amar şi plăpând, doar “expeditorul”. Omul – ciudăţenia Universului, fiinţa care încă nu îşi înţelege cu adevărat, după milenii, menirea pe Pământ, conştientizează de cele mai multe ori adevăratul sens al iubirii doar atunci când cel către care o îndreaptă, nu mai este. Ca într-o pedeapsă divină pentru anii în care n-ai ştiut sau nu ai avut timp să spui “te iubesc”, momentul în care cuvintele îţi bat în buze şi vor să iasă, este acelaşi cu cel în care, deloc întâmplător, nu mai e nimeni să-ţi deschidă uşa. Iubirea la timpul “acum” are putere, are valoare, are rost. N-o păstra pentru un viitor gândit ori pregătit matematic, pentru că viaţa face în locul tău, de multe ori, cele mai surprinzătoare calcule.  Şi sunt atât de nepotrivite cu ale tale, tot de atâtea ori, încât cu greu îţi vine să crezi. Nu te baza pe iluzoriul “şi mâine e o zi”, pentru că nu doar mâine, ci chiar clipa următoare ar putea, simplu, să nu mai fie. “Astăzi” şi „acum” sunt cuvintele pe care iubirea le… iubeşte. Pentru “mâine”, viaţa nu oferă niciodată o garanţie pentru nimeni şi nimic. 

 

 

 

Alte articole

2 Thoughts to “Antidot la ură”

  1. Anonim

    Apreciez autorul, este omul care trebuie să iasă în față alături de alții ca el. E nevoie de astfel de personaje, mai mult ca oricând! …vindecători de spirit… suntem bolnavi și am îmbolnăvit și biata noastră țărișoară, e plină de ”viruși”!

  2. Dora

    Bravo! In sfarsit mai citesc si altceva ! Imi place si va rog, macar din cand in cand, abordati astfel de subiecte !! Este nevoie!!

Leave a Comment