A fi părinte nu este deloc uşor, iar a fi părinte în România înseamnă să te trezeşti tot la două zile pus în faţa unor situaţii pe cât de absurde, pe atât de greu de evitat. De când a început anul şcolar, asemenea istorisiri pline de tâlcuri ciudate îmi ajung zilnic la urechi, din toate părţile, iar mersul la creşă, grădiniţă ori şcoală pare ceva desprins din benzile desenate cu pokemoni şi alte fantasmagorii. Spre exemplu, una din fantasmagorii ţine de chestiile cu care sunt îndopaţi bieţii copii ajunşi în grădiniţele şi creşele sălăjene. La 3-4-5 ani, puii de om sunt hrăniţi cu alimente la care nici cu gândul nu gândeşti: pastă de şuncă, sarmale, crenvuşti, pâine cu pateu ori cu cremă de ciocolată, napolitane, brânză topită etc.. Adică exact cu acel soi de alimente pe care toţi nutriţioniştii îl indică drept plin de E-uri, de coloranţi şi chimicale şi pe care îl pun pe lista neagră a alimentaţiei. În condiţiile în care nici măcar adulţii nu sunt încurajaţi să consume asemenea produse, în creşele şi grădiniţele sălăjene copiii sunt îndopaţi cu acest meniu de “lux”, să crească mari şi frumoşi, întocmai ca ştiuleţii de porumb modificaţi genetic. Incredibil, dar cât se poate de adevărat!
La fel de ireale par sumele de bani care se varsă anual din buzunarul părinţilor în unităţile şcolare. Şi nu pentru nimicuri, ci pentru lucruri importante, gen paturi, mese şi scaune, mochetă, televizoare etc. Practica este una simplă: odată ce ţi-ai prezentat odrasla la educatoare, aceasta îţi comunică mieros că trebuie decartaţi lei buni pentru a se cumpăra tv pentru pici. De parcă fix de privit la televizor au ei nevoie, de parcă acest fel de divertisment este noua metodă educaţională care dă rezultate absolut formidabile în doi timpi şi trei mişcări. Le fel de mieros ţi se pot cere bani pentru mochetă nouă în sala de curs, deşi când arunci o privire la cea de sub tălpi şi care este într-o stare cât se poate de bună, îţi vine să te întrebi dacă nu s-a inventat (şi tu nu şti!?) vreo modă inclusiv la covoare, carpete, mochete şi alte soiuri de astea.
Din aceeaşi serie uluitoare fac parte achiziţiile de pătuţuri, imprimante, calculatoare etc., pentru care părinţii sunt puşi să bage bani în tot soiul de fonduri şcolare şi extra-şcolare, pe motiv că, la generaţie nouă de copii, musai trebuie dotări în trend. Ca fapt divers, mă întreb ce se întâmplă la fiecare 3-4 ani cu vechile dotări şi pe unde ajung? Că deşi înţeleg că în aşa perioadă de timp un televizor, un calculator sau o imprimantă expiră moral, nu pot pricepe şi pace bună că devine brusc de aruncat la gunoi. Deci, ce se întâmplă cu ele?
Şi mai ales ce se întâmplă cu cererea inspectorului şcolar general al judeţului, care a spus că această iniţiativă de dotare fantastică a sălilor trebuie să aparţină doar părinţilor, şi nu educatorilor şi învăţătorilor? Adică aceştia din urmă să nu apară periodic cu nişte pretenţii şi solicitări deţi stă mintea în loc şi se încreţeşte, dar tu, ca părinte, să nu ai inima să spui “Nu” din simplul considerent că la o aşa cerere aberantă, te poţi aştepta ca propria-ţi odraslă să fie pusă la colţ şi la respect, la fel de aberant.
Afacerea “Grădiniţa”
Copii mei au fost in bancile caminului si a gradinitei in urma cu 22-23 de ani.Si atunci plateam cite ceva pentru confortul,atita cit se putea oferi atunci copiilor din camine si gradinite,dar ceea ce s-a intimpla in trecutul apropiat si se intimpla si in prezent depaseste orice inchipuire.Eu cred ca orice obiect cumparat din banii parintilor sa fie trecut intr-un proces verbal si inventariat;inspectoratul scolar sa permita acest lucru daca parintii asa vor.Spun,asa vor,pentru ca nu se recunoaste ca li-se cere acest lucru.Apoi,un exemplar al p.v.sa fie trimis,obligatoriu,inspectoratului care sa verifice concordanta datelor inscrise in acel p.v.,ulterior inspectoratul sa decida ce se va intimpla cu acele obiecte.Poate ca astfel s-ar elimina aceste practici sau s-ar reduce amploarea lor.Fenomenul este,din pacate,ingrijorator si nepermis de extins.Dati si exemple d.na Moldovan ca,poate asa,se va mai tine in friu aceasta practica folositoare mai mult altcuiva decit copilasilor.