Sfântul Andrei, considerat a fi Ocrotitorul României, este celebrat joi, 30 noiembrie, de către creştinii ortodocşi. El s-a născut în Betsaida, localitate aflată pe malul lacului Ghenizaret din Galileea, şi este fratele Sfântului Apostol Petru. Se numără printre cei doisprezece apostoli, fiind primul care l-a urmat pe Hristos, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Denumită în calendarul popular „Indreiul fetelor”, sărbatoarea este legată de practicile puse în act de fetele nemăritate, care vor să îşi afle destinul şi să ghicească numele celui care le va fi hărăzit ca soţ. „Scenariul sărbătorii impune primordial o abstinenţă alimentară severă, uneori cu specificaţii speciale şi pentru consumul apei, dublată de consumarea unei plăcinte foarte sărate, care, spun bătrânii, le va aduce în vis ursitul”, susţine etnologul Camelia Burghele, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău.
Activismul magic al fetelor de Sfântul Andrei, vine, în contextul obiceiurilor din satele sălăjene, nu doar să completeze celelalte ipostaze religioase sau magico-rituale ale sărbătorii, ci și să configureze un pol complementar activismului social al feciorilor din această perioadă (a sărbătorilor de iarnă), când feciorii învață colindele pe care le vor colinda apoi, de-a lungul satului, de Crăciun.
Potrivit etnologului sălăjean Sfântul Andrei se ține pentru ca oamenii să fie feriți de amețeli și de dureri de cap: „Cine lucrează acum va cădea bolnav și va muri imediat sau va boli un an întreg; cine lucrează acum se îmbolnăvește de Ignat și nu se poate vindeca decât în ziua de Sfântul Andrei a anului următor, după ce a fost descântat timp de un an; se ține pentru ca oamenii să nu se îmbolnăvească de ciumă”.
În plus, acum e anotimpul preferat al strigoilor. Dincolo de viaţa reală, palpabilă, în paralel cu lumea obiectivă, se construieşte o lume fabuloasă, populată cu fiinţe imaginare, strigoi şi muroi, care au ca unic scop facerea de acte malefice.
Satele din Ardeal conservă credinţa că strigoii pot fi vii, adică oameni care se pot transforma în strigoi, mai ale în noaptea de Sfântul Gheorghe sau cea de Sfântul Andrei, luând diverse înfăţişări – de lup, de câine, de pisică – sau pur şi simplu îşi păstrează înfăţişarea umană, dar trec oarecum într-o altă dimensiune prin faptul că ştiu diverse farmece şi tehnici de luare a manei, sau pot fi morţi, cei în cazul cărora, după moarte, sufletul revine la trup şi devin fiinţe malefice, fapt datorat mai ales nerespectării întocmai a ritualului de înmormântare. Deseori, strigoii nici nu pot fi văzuţi, ci sătenii doar se confruntă cu nelegiuirile lor: luarea manei de la animale sau de la holde, purtatul oamenilor care calcă în urmă rea până dimineaţa, la cântatul cocoşilor, speriatul copiilor ori tot felul de alte acţiuni răuvoitoare. Cea mai mare frecvenţă o au pornirile de luare a manei, acţiuni consemnate în toate satele din Ardeal.
„Mediatori între două lumi, strigoii – vrăjitori, dotați cu puteri supranaturale, își creează propriile raporturi cu moartea și cu fertilitatea; ei se întâlnesc în luptele nocturne de la Sfântul Andrei, la granița dintre lumi – pentru că ei aparțin, parțial, e drept, amândoura, deturnând vitalitatea uneia spre asigurarea supraviețuirii lor în cealaltă, când demarează acțiuni personalizate, menite să îi fixeze în memoria comunitară și să îi valideze ca ființe supranaturale”, adaugă Camelia Burghele. Ca antidot, femeile ungeau ferestrele cu mult usturoi sau leuștean, al căror miros înţepător alungă strigoii și ridică bariere în fața pătrunderii lor în interiorul casei sau grajdurilor.
Cîtă prostie!