Menţiunile documentare care confirmă apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor în judeţul Sălaj, atât în mediul rural, dar mai ales în cel urban, apar începând cu secolul al XVI-lea şi sunt tot mai numeroase în secolele următoare. În evul mediu, breslele din Sălaj s-au format în centrele urbane Zalău ori Şimleu Silvaniei, cunoscând o evoluţie ascendentă în cea mai mare parte a perioadei cât au funcţionat. În general, viaţa meşteşugărească a stagnat până în timpul împărătesei Maria Tereza, când a cunoscut o revigorare şi o nouă ascensiune. Meşteşugurile au cunoscut o evoluţie ascendentă în perioada existenţei Principatului autonom al Transilvaniei ca formă de stat, cu precădere în timpul domniei familiilor Báthory şi Béthlen.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, paralel cu fenomenul de destrămare a feudalismului, s-au petrecut schimbări radicale în viaţa satelor şi a meşteşugarilor de la oraşe. Ca urmare a dezvoltării tehnicii agrare, s-a format la sate o nouă piaţă de desfacere pentru produsele meşteşugăreşti. În consecinţă, s-au înmulţit meseriile de la oraşe, unde sistemul de breaslă se menţinea în vigoare, dar a intrat într-o evidentă perioadă de destrămare.
Unii meşteşugari breslaşi s-au retras din bresle şi s-au mutat pentru o perioadă determinată în funcţie de cererea de produse, la sate. Este vorba, mai ales, despre meşterii specializaţi în meserii legate de confecţionarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Această orientare a început după anul 1820, când au fost introduse în legislaţia breslelor tot mai multe restricţii privind promovarea calfelor în rândul meşterilor. Migraţia meşterilor cizmari, croitori şi gubari a fost favorizată de dezvoltarea unor centre administrative noi, de plasă sau târguri cum au fost cele de la Crasna, Jibou, Cehu Silvaniei, Nuşfalău, Camăr şi alte multe localităţi mici.
Paralel cu dezvoltarea tehnicii agrare, anumite meserii au fost învăţate şi de ţăranii care dispuneau de mai mult timp liber şi care doreau să-şi rotunjească veniturile. Au apărut astfel, în mod spontan în cadrul obştilor săteşti, anumite categorii de meşteri. Aceşti meşteşugari rurali nu erau însă organizaţi în bresle. Dacă scopul înfiinţării asociaţiilor meşteşugăreşti/breslelor a fost acela de a-l apăra pe producător şi producţia lui, sub toate aspectele: faţă de primejdia de a fi subordonaţi de către nobilimea feudală; pentru eliminarea concurenţei dintre meşteri; pentru ţinerea în ascultare şi supunere a calfelor, acest sistem de organizare ajunge să joace cu timpul un rol reacţionar, frânând progresul anumitor forţe de producţie.
Fondul arhivistic al Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău conţine o parte din materialul documentar al breslelor măcelarilor, tăbăcarilor, cizmarilor, gubarilor şi olarilor din Zalău, şi câteva registre ale negustorilor zălăuani. Potrivit informaţiilor furnizate de istoricul Szádeczky Lajos, cojocarii din Zalău, Crasna şi Boghiş au obţinut un prim statut de breaslă încă din anul 1511.
Nu se cunoaşte soarta acestui document, dar se cunoaşte privilegiul primit de breasla cojocarilor în anul 1589, emis de principele Transilvaniei, reconfirmat în anul 1594 de principele Sigismund Báthory şi în anul 1613 de Gabriel Báthory. Noul statut, care se află actualmente la Budapesta în Arhiva Naţională Ungară, se referea la cojocarii din Zalău, ceea ce înseamnă că existau dintr-o perioadă anterioară, deoarece acest privilegiu nu face altceva decât să întărească un privilegiu mai vechi, care datează din anul 1571, aflat şi el în acest moment tot în arhivele budapestane. În anul 1614 a fost reconfirmat privilegiul breslei cojocarilor prin acest document păstrat la Budapesta, despre existenţa căruia se ştie la arhive, dar care, deocamdată, nu este de găsit. Evidenţele arhivei Muzeului Naţional din Budapesta păstrează consemnarea unui document emis de regele Ungariei în anul 1807, acesta fiind un privilegiu pentru breasla cojocarilor cu cea a blănarilor şi curelarilor, deci pentru o breaslă mixtă. Se pare că şi acest document s-a pierdut şi nu s-au mai păstrat alte consemnări referitoare la conţinutul său. Dată fiind existenţa îndelungată a breslei cojocarilor, arhiva trebuia să fi fost bogată. Fondul acesta arhivistic a avut o soartă vitregă, pentru că s-au pierdut în totalitate documentele şi bunurile pe care le-a avut în patrimoniu breasla cojocarilor.
În Urbariul cetăţii de la Gilău este consemnat faptul că în anul 1609, târgul Zalău nu avea încă prea mulţi meseriaşi, iar cei care existau nu erau atât de înstăriţi încât să poată produce schimbarea unor aspecte social-economice care frânau atunci dezvoltarea mai puternică a oraşului Zalău. Nu se poate stabili cu exactitate numărul meseriaşilor, dar după numele persoanelor înscrise în anul 1609 în registru, este posibilă o evaluare aproximativă. Zalăul era trecut în urbariul cetăţii Gilău la data respectivă întrucât, încă de pe vremea când Transilvania s-a declarat autonomă, a trecut provizoriu în administrarea cetăţii Gilău. În anul 1600, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, episcopul Napragyi l-a părăsit pe Mihai şi imediat a plecat din Transilvania. Ca urmare, domnitorul a ocupat pentru fisc cetatea Gilăului şi, probabil, odată cu ea a ocupat şi târgul Zalău.
În anul 1609 au fost înscrise în listele pentru Zalău un număr de 143 de nume, din care 43 sunt nume de meşteşugari. În perioada la care ne raportăm, numele mai reflecta, într-o oarecare măsură, ocupaţia celor care îi poartă. După onomastică, reiese că aproximativ 20-25% dintre locuitorii târgului Zalău se ocupau cu meşteşugurile. Situaţia economică a acestora era legată şi de creşterea animalelor. Astfel, dintre persoanele cu nume de meşteşugari înscrişi în listele de la Gilău, 11 locuitori ţineau vite, dintre care un număr de 3 locuitori creşteau cai. Aceste animale de tracţiune serveau unei părţi a meşteşugarilor pentru transportul produselor în târguri. Presupunem că inexistenţa animalelor la ceilalţi meşteşugari nu conduce, în mod automat, la concluzia că aceştia nu se ocupau cu agricultura, deoarece sunt anumite sectoare agricole care nu necesită neapărat existenţa animalelor.
Redăm, în cele ce urmează, lista din anul 1609, cuprinzând meşteşugarii din zona Sălajului, după onomastică:
8 nume de cizmari
7 nume de croitori
6 nume de fierari
5 nume de blănari-cojocari
5 nume de olari
5 nume de blidari
2 nume de curelari
2 nume de bărbieri
2 nume de făurari de cupe
1 nume de morar.
Printre aceste 43 de persoane înscrise pe listă cu nume de meşteşugari, se notează că doi erau literatus, adică erau cunoscători de carte şi aveau posibilitatea să practice scrisul ca profesie.
În decursul secolului al XVI-lea, meşteşugarii din Zalău s-au constituit în bresle comune cu meşteşugarii din aceeaşi ramură care lucrau în localităţile învecinate. Primii despre care există informaţii că au format o breaslă de sine stătătoare în Zalău, au fost cizmarii. Statutele lor au fost confirmate în data de 10 martie 1589 de principele Sigismund Báthory.
În anul 1859, în preajma desfiinţării oficiale a breslelor, statisticile referitoare la ocupaţiile locuitorilor oraşului Zalău evidenţiază existenţa următoarelor meşteşuguri şi a numărului de meşteri:
256 cizmari
122 dârstari (gubari)
114 tăbăcari
47 olari
41 măcelari
40 cojocari
35 croitori
13 curelari
12 lăcătuşi-tâmplari şi tinichigii
9 fierari şi rotari, toţi aceşti meseriaşi fiind organizaţi în bresle.
Mai existau şi o serie de meşteşugari care lucrau fără să fie cuprinşi în vreo breaslă: 65 brutari, 13 covrigari, 8 pălărieri, 10 potcovari, 3 zugravi, 2 pieptănari, 2 armurieri, 2 sitari, 2 zidari, 2 năsturari, 2 croitori de dame, 2 tapiţeri, 2 săpunari, 2 producători de lulele, câte un pantofar, ţesător, arămar, funar, strungar în lemn, compactor, dulgher, geamgiu şi mai mulţi morari.
Trebuie să menţionăm faptul că nici în urbariul din anul 1609 şi nici în statistica din anul 1859 nu apare niciun butnar, deşi se producea foarte mult vin în Zalău şi era nevoie de recipiente pentru depozitare.
O breaslă a cojocarilor s-a înfiinţat la Şimleu Silvaniei în anul 1820 sau exista deja în anul respectiv, fiind consemnată în Conscripţia Czirákyană a celor două comitate din Sălajul actual, Crasna şi Solnocul de Mijloc. Conform conscripţiei, în comitatul Crasna existau meşteri cojocari la Ip, unde lucrau 2 cojocari. În plasa Cehu Silvaniei situaţia era următoarea: 1 cojocar la Cehu Silvaniei şi 1 cojocar la Şamşud. În final, din documentaţie reiese faptul că existau meşteri cojocari în cinci localităţi din comitatul Crasna şi în localităţi din plasa Cehului.
În oraşul Zalău, breasla tăbăcarilor a fost atestată la 10 martie 1589 prin intermediul documentelor eliberate de principele Sigismund Báthory, care confirmau statutele acestei bresle. Tăbăcarii din Zalău nu aveau organizaţie proprie, ci împreună cu cizmarii şi curelarii. După ieşirea din breaslă a cizmarilor, tăbăcarii au continuat să rămână şi să lucreze organizaţi în acest sistem. Noul statut al breslei tăbăcarilor a fost aprobat de Maria Tereza, în data de 20 aprilie 1751.
Dintre documentele din arhiva breslei care se află în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău s-au păstrat doar copii legalizate ale acestui regulament, realizate, la rândul lor, după copia existentă printre documentele Conventului Mănăstirii de la Cluj – Mănăştur, care îndeplinea şi rolul de notariat.
În anul 1859, prin ordinul imperial din data de 20 decembrie, pe baza articolului nr. 129 s-a hotărât ca breasla tăbăcarilor să-şi continue activitatea. Este vorba, probabil, despre o nouă despărţire în interiorul breslei, de data aceasta între tăbăcari şi curelari. Se propune un nou statut de funcţionare a tăbăcarilor, care prevede reglementări mult mai largi decât cele din faza de început a existenţei breslelor. În conformitate cu acestea, oricine putea să intre în breaslă dacă întrunea condiţiile necesare. Clauza esenţială prevedea practicarea acestui meşteşug în oraşul Zalău. Se primeau în breaslă şi meşteri străini, care veneau în Zalău pentru a lucra în domeniul tăbăcăritului, dar numai după ce primeau autorizaţia de funcţionare.
Din conţinutul acestui regulament reiese cu claritate faptul că monopolul şi exclusivitatea practicată de sistemul organizării în bresle, binecunoscute în perioada anterioară, au început să slăbească.
În anul 1650, la 25 martie, a fost emis de către Gheorghe Rákóczi, din capitala principatului de la Alba Iulia, regulamentul breslei cizmarilor din Zalău. Printre documentele acestei bresle care se păstrează la Muzeul din Zalău există o copie, legalizată în anul 1715 de către Notariatul din Cluj. În acest document sunt stabilite principiile generale de organizare şi funcţionare internă a breslei. Detalierea drepturilor şi îndatoririlor pe care le aveau conducătorii breslei se produce în alt document. În anul 1759 a fost editată şi formula de jurământ a conducătorilor breslei. Din această formulă reies multiplele funcţiuni ale părintelui breslei. Există între aceste documente şi o formulă de jurământ a meşterului tânăr19, cea a părintelui calfelor, care avea îndatorirea de a primi calfele străine care veneau în călătorie de studiu în Zalău, precum şi formula de jurământ a meşterilor de serviciu. Breasla cizmarilor şi-a modificat statutul în anul 1748, statut care a fost aprobat de împărăteasa Maria Tereza la data de 20 aprilie 1751.
Meşteşugurile menţionate până acum sunt producătoare de încălţăminte şi îmbrăcăminte şi meşterii îşi procurau materia primă de la măcelari. Aceştia sacrificau animalele şi vindeau apoi pieile meşterilor din breasla cojocarilor şi cizmarilor. Între aceste bresle s-au încheiat contracte ferme, cuprinzând reglementarea înţelegerilor anterioare. În scopul de a se putea evita nerespectarea angajamentelor, se prevedeau sancţiuni clare, care se aplicau cu promptitudine.
Meşteşugul confecţionării gubelor (un gen aparte de suman), s-a răspândit în oraşul Zalău în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Numărul crescând al gubarilor a impus şi formarea unei bresle cu statut elaborat, care să le asigure atât practicarea legală a meseriei, cât şi o poziţie de monopol pe pieţele de desfacere, în defavoarea concurenţei meşterilor care lucrau în afara sistemului de breaslă. Meşteşug caracteristic şi arhaic, producea aşa-numita gubă, o haină pentru iarnă executată din lână, croită dintr-un postav cu ciorchini care se trecea prin vâltoarea breslei, care se afla în localitatea Plopiş. Această haină a fost folosită iarna atât de ţărani, cât şi de orăşeni.
În documentele de breaslă se aminteşte de o cerere a meşteşugarilor gubari care datează din 6 decembrie 1806, privind aprobarea statutului. Cererea respectivă vorbeşte de o breaslă deja existentă şi chiar nominalizează în cuprinsul ei pe staroştii şi ceilalţi conducători ai breslei. În anul 1822, Guberniul Regal Suprem a editat un statut compus din 57 de articole, statut cu valabilitate temporară, până la reglementarea definitivă a statutului de organizare şi funcţionare a breslelor.
Protocoalele acestei bresle confirmă încă o dată existenţa crizei generale a sistemului de breaslă, accentuată tot mai mult în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Numărul meşterilor gubari a scăzut spre mijlocul secolului al XIX-lea până când a ajuns doar la cifra de 122; totodată, din documentele existente se poate observa înregistrarea unei pauperizări generale.
Ca o primă consecinţă a acestei pauperizări a fost faptul că meşterii au început să lucreze la comandă, din materialul clientului. Această activitate aducea un venit foarte mic şi impunea o supraîncărcare cu comenzi pentru ca meşterii să poată obţine beneficii. Monopolul breslei asupra pieţei, atât a celei care asigura materia primă, cât şi a celei care asigura desfacerea produselor, începe să fie tot mai nesigur şi mai ameninţat cu dispariţia. O altă consecinţă a fost tendinţa de limitare a numărului de meşteri din breaslă şi a numărului de calfe care se mai primeau pentru pregătire. Rezultatul firesc al acestor măsuri a fost plecarea din Zalău a calfelor şi chiar a meşterilor tineri, care s-au aşezat în localităţile rurale.
Un meşteşug care a avut o mare dezvoltare în Zalău a fost cel al olăritului, ce exista, probabil, încă din secolul al XVI-lea. Dovada o constituie lista cu nume din Urbariul cetăţii Gilău din anul 1609, amintită anterior. În aceste registre sunt amintite şi două persoane care purtau numele de Olaru. Nu cunoaştem data înfiinţării breslei olarilor în Zalău, dar meşteşugul s-a extins, meşterii au simţit nevoia organizării propriei bresle şi a redactării unui statut propriu. În anul 1738 a fost aprobat de Consiliul Orăşenesc al Oraşului Zalău un statut al breslei olarilor, care a fost dat publicităţii. Pentru elaborarea reglementărilor statutului s-a folosit drept model statutul breslei olarilor din Cluj. Pentru documentare, au fost trimişi doi meşteri zălăuani la Cluj, care au studiat nu numai statutul, ci şi modul de funcţionare a breslei în conformitate cu reglementările în vigoare. În noul regulament al breslei din Zalău au apărut unele modificări faţă de Cluj, datorate diferenţelor dintre condiţiile celor două zone: în Zalău precumpăneau încă activităţile agrare, ocupaţia de bază fiind viticultura, în timp ce Clujul era o localitate urbană cu tradiţii şi un centru meşteşugăresc foarte puternic.
Statutul aprobat în anul 1738 a fost îmbunătăţit în anul 1834 printr-o serie de reguli şi directive care se dovediseră a fi necesare în perioada care a trecut de la intrarea sa în vigoare. Aceste articole noi nu operează modificări esenţiale faţă de statutul iniţial. Acum au fost reglementate următoarele chestiuni: posibilele surse de venituri; modalităţile de procurare a terenurilor cu pământ argilos, care era sursa de materie primă, precum şi achiziţionarea terenurilor cu hume colorate; procurarea smalţului; repartizarea meşterilor, pentru lucru, în mod corect, a materiilor prime achiziţionate de aceia care aveau această sarcină faţă de breaslă; planificarea folosirii cuptoarelor pentru ars ceramica; controlul asupra calităţii produselor; stabilirea arealului pieţei de desfacere şi menţinerea ei şi repartizarea spaţiului în piaţa de desfacere.
În final, au fost prevăzute sancţiuni foarte severe pentru cei care încălcau aceste prevederi. Din întregul conţinut se relevă, printre altele, şi lupta strânsă pentru păstrarea pieţelor de desfacere, concurenţa fiind întotdeauna eliminată de meşterii zălăuani care beneficiau de privilegiile acordate de regii Ungariei şi principii Transilvaniei, reconfirmate de-a lungul timpului de toţi monarhii care preluau conducerea celor două tronuri.
Olarii din Zalău au produs un tip de ceramică smălţuită, destinată împodobirii interioarelor, dar şi ceramică de uz casnic, nesmălţuită. Vasele lor s-au remarcat prin forme elegante, decorate cu motive ornamentale florale, geometrice şi zoomorfe, într-un colorit plăcut.
Un alt centru de olari a fost satul Deja, unde s-a confecţionat o ceramică de tip rural tradiţional, pentru uzul casnic. Documentele care atestau organizarea în breaslă s-au pierdut. Meşteşugul s-a perpetuat până astăzi; în primii ani ai acestui deceniu, în târgurile din judeţul Sălaj, meşterii din Deja mai ofereau spre vânzare produse ceramice destinate uzului casnic. Odată cu recuperarea pământului din fostele CAP-uri, meşterii au abandonat olăritul şi lucrează numai în agricultură. Mai practica meşteşugul un singur meşter, care avea vârsta de 69 de ani în 1998 (decedat între timp), şi care ne-a declarat că lucra mai mult la comandă şi doar când muncile din agricultură îi lasă puţin timp liber. Ceramica produsă acum păstrează doar puţine elemente tradiţionale. Meşterul a abandonat unele forme şi motive decorative şi a adăugat elemente pe care le considera funcţionale şi decoraţiuni noi.
Aproape de confluenţa Văii Almaşului cu râul Someş există o localitate renumită în zonă drept centru de olari: satul Tihău. Fiind o aşezare românească, cu meşterii olari de altă religie decât cea admisă în reglementările oficiale, au fost prevăzute, în mod expres, interdicţii referitoare la tipul de ceramică produs şi la piaţa de desfacere. Deoarece olarilor-ţărani li s-a interzis de către breslele din oraşe folosirea smalţului, pentru protejarea produselor proprii şi pentru a se evita concurenţa, meşterii din Tihău nu au avut altă soluţie decât să realizeze ceramică roşie, nesmălţuită. Se cunoaşte faptul că intrarea românilor în breaslă nu a fost permisă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când sistemul a devenit mai permisibil. De fapt, interdicţia nu se referea în mod expres la etnie, ci indirect, se referea la apartenenţa religioasă, dar era acelaşi lucru. Primul articol al statutului breslei olarilor (şi al celorlalte bresle) conţinea o prevedere care reglementa apartenenţa religioasă a membrilor breslei: catolică, reformată, luterană şi unitariană, acestea erau cultele religioase admise.
Nu a fost permisă nici organizarea lor în breaslă. Despre astfel de tentative ale meşterilor tihăuani ne dau date concrete registrele de procese verbale ale breslaşilor din Zalău, în care se cer măsuri restrictive pentru olarii din Tihău şi consemnează şi existenţa unui statut ilegal al acestora.
De-a lungul timpului, olarii din Tihău au rămas credincioşi tehnicilor, formelor şi ornamentelor tradiţionale. În ornamentica vaselor roşii, nesmălţuite, din satele mai izolate, predominau motivele de tradiţie străveche, realizate cu coloranţi naturali, în tehnici simple. Materia primă se scotea din hotarul satului, din mai multe locuri; tot de aici se procurau şi humele colorate (roşu şi alb), care erau apoi preparate de fiecare meşter. S-a lucrat o ceramică de uz casnic, ornamentată cu benzi colorate în roşu şi alb, care se obţineau cu ajutorul pensulei sau cu degetul, sub buza vasului. După cel de-al Doilea Război Mondial, centrul de olari Tihău a decăzut ca urmare a industrializării oraşului Jibou, care a absorbit forţa de muncă. Actualmente, nimeni nu mai lucrează ceramică în sat.
Studiul reglementărilor privind organizarea internă şi funcţionarea breslelor ilustrează diferenţele intervenite în principiile de organizare şi funcţionare în cazul unor meşteşuguri diferite. Constatăm cât de rigid era sistemul de breaslă în perioada secolului al XVIII-lea şi evoluţia lui ulterioară spre relaxare, determinată de schimbările economice şi politice survenite până în secolul al XIX-lea, când reglementările pot fi concepute mai flexibil. Se observă ieşirea din închistarea anterioară şi se recunoaşte existenţa meşterilor neorganizaţi în breaslă şi dreptul lor de a-şi practica meseria. Acestora nu li se mai poate interzice practicarea meşteşugului, dar se mai păstrează interdicţia de a intra în breaslă pentru ucenicii şi calfele care se pregătesc sub îndrumarea lor. Se renunţă şi la monopolul absolut al apartenenţei religioase şi, implicit, al apartenenţei etnice (saşi şi maghiari), ceea ce presupune că tinerii de naţionalitate română şi religie greco-catolică pot fi primiţi în ucenicie de către meşterii breslaşi. În general, aceste schimbări s-au petrecut după ce în interiorul sistemului de breaslă au avut loc adevărate contorsiuni organizatorice şi, mai ales, de schimbare a mentalităţii.
La începutul secolului al XIX-lea, conducerile breslelor au luat măsura antieconomică de a reduce numărul meşterilor. Repercusiunea antisocială a acestei măsuri a fost mai puternică decât s-ar fi putut prevedea. Meşteşugarii care nu au mai găsit de lucru în oraş ca urmare a scoaterii lor din breaslă, au plecat să lucreze în sate. Ei erau calificaţi de ceilalţi meşteşugari drept cârpaci, dar puteau să-şi practice meseria, să asigure existenţa familiei şi făceau o reală concurenţă breslelor. Spiritul retrograd al conducerilor breslelor a mers până la interzicerea oricărei înnoiri de ordin tehnic, măsură care a dus sistemul, în mod legic, la faliment.
Breslele au dispus de frumoase averi proprii, bunuri mobile şi imobile, care le asigurau independenţa şi bunăstarea. Averile rezultau din sumele mari plătite de meşteri în momentul primirii în breaslă, din taxe şi amenzi. Aceşti bani au fost folosiţi pentru construirea unor aşezăminte ale breslei, restaurante şi hale pentru depozitarea şi pentru vânzarea produselor. În ceea ce priveşte producţia, din pricina capitalului mic, în Zalău şi în Şimleu Silvaniei (principalele localităţi urbane sălăjene) nu a fost posibil să se organizeze ateliere cu salariaţi numeroşi şi cu o tehnică avansată.
Ca urmare a activităţii meşteşugăreşti, în Zalău a apărut în secolul al XIX-lea o nouă ramură de activitate, cea a negustorilor. Registrele de procese verbale arată că negustorii cumpărau toată producţia de la meşteşugari înainte de a se ţine târgul, plătind un preţ mic faţă de preţul mai mare de vânzare a mărfii în târg. Aceasta constituie, pe de o parte, o pierdere bănească pentru meşteri, pe de altă parte, intrarea lor în anonimat şi pierderea prestigiului firmei.
Numărul tot mai mare al meşterilor rurali, libertatea comerţului, preţurile stabilite de mecanismul pieţei libere prin cerere şi ofertă, precum şi dezvoltarea tot mai accentuată a tehnicilor de muncă au determinat slăbirea sistemului breslelor, care au devenit neputincioase şi s-au destrămat. Decretul pentru desfiinţarea breslelor a găsit, în comitatele sălăjene, ca şi în alte zone, un fapt împlinit. Locul breslelor a fost luat de sistemul corporaţiilor, care corespundea în acel moment cu evoluţia sistemului de producţie.
(Din volumul Meşteşugurile sălăjene de la medieval la contemporan, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane)
Elena Musca
