Comoara din Cuciulat

Magazin Salajean 4 iulie 2011 0

Comoara din CuciulatALTAMIRA CÂT VEACUL

În 1868, un vânător spaniol ce urca dealul Altamirei s-a trezit că i-a dispărut câinele, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Căutându-şi tovarăşul patruped, omul a descoperit că în locul unde îl văzuse ultima dată se găsea intrarea într-o peşteră. Vânătorul, grăbit, se mulţumi doar să lărgească gura de acces, cât să poată să-şi scoată hăitaşul, care, slavă Domnului! nu păţise nimic şi plecă mai departe.

Aflând de întâmplare, proprietarul terenului, contele Marcelino de Sautuola s-a hotărât să caute acolo urme ale omului din vechime. Săpând în nou descoperita grotă, a găsit atât unelte cioplite din piatră, cât şi alte mărturii arheologice. S-a grăbit să le trimită la Paris, la marea Expoziţie Internaţională din 1878, unde ele au stârnit un interes deosebit. Ambiţionat de succes, contele s-a întors să-şi continue cercetările. Fiica sa, Maria, pe atunci în vârstă de cinci ani, a insistat să-l însoţească. Cum peştera nu prezenta nici un pericol, Don Marcelino a acceptat. În vreme ce taică-său săpa, fetiţa a luat o lumânare şi a început să cotrobăie prin toate cotloanele grotei. Fiind mai scundă, ea a putut să se strecoare şi prin locurile pe unde contele s-a ferit să intre, aşa că, la un moment dat, a ajuns într-un loc de unde a zărit o mulţime de bouri şi zimbri pe tavan, cu coarnele aplecate ameninţător către ea.

Tatiii ! Taurii, taurii !… a alergat speriată să se adăpostească în braţele părinteşti.

Aşa a fost descoperită prima dintre peşterile pictate de oamenii de cavernă. Lumea savantă, convinsă că artele îşi au originea în Egipt, l-a acuzat pe Don Marcelino de Sautuola că ar fi desenat chiar el frumoasele imagini. Scandalul stârnit de această acuzaţie a atras atenţia şi în curând au fost descoperite în Franţa şi în Rusia o sumedenie de grote ai căror pereţi fuseseră împodobiţi cu mamuţi, rinoceri, antilope, urşi de peşteră şi alte animale de mult dispărute. Ca urmare, scortoşii şoareci de bibliotecă şi-au cerut scuze, egiptenii au fost detronaţi din rangul de părinţi ai artelor, iar Altamira a fost recunoscută drept capela sixtină a paleoliticului.

A EXISTAT O EUROPĂ A EPOCII DE PIATRĂ ?

Oricine şi-a cotit maşina pentru întâia oară în Răstoci către Jibou, însoţind Someşul în curgerea fără de hotar a apelor, nu putea fi decât un om neştiutor sau naiv, de felul celor care iau luat în serios titulatura de drum naţional înscrisă pe harta auto. Oricum, când, obligat de preţul săltăreţ al benzinei, va trece totuşi şi a doua oară pe acolo, îşi va face cruce sau curaj cu un citat din ce ştiu eu ce opere complete la gândul că va urma să treacă prin maşina de tocat caroserii de la Cuciulat. Nici măcar drumurile forestiere nu sunt atât de distruse, deşi ele au de răbdat puhoaie şi copaci dezrădăcinaţi. Trenurile care străbat calea dintre Jibou şi Dej se furişează printre fantomele cenuşii ale unei balastiere cu geamurile oarbe, sitele sparte şi macaralele ruginite. Doar omul de pază, jibouan de felul său, tulbură liniştea marelui crater selenar din coasta dealului, ştirbită de puşcăturile cu dinamită de odinioară, când exploatarea de calcar ajuta sute de familii să trăiască. Pe atunci, nimeni nu bănuia că în peştera din mijlocul exploatării zace una dintre cele mai rare comori de artă din vechime.

În 1978, anul apariţiei volumului Omul şi peştera, o carte ce cuprinde şi un capitol consistent dedicat artei parietale, alcătuită de actualul lider ecologist Marcian Bleahu, o echipă de studenţi bucureşteni, formată din A. Done, F. Cucu, T. Vlădeanu, M. Codrescu şi Simona Manolescu, speologi amatori din cadrul Clubului Emil Racovitz

Comentarii

comments

Lasa un Raspuns »